Ileana Sandu
… Deci, cam aici am ajuns: copiii din „România educată” se omoară între ei, „dau cuţât” în beregata taximetristului care are tupeul să le ceară banii pentru cursă, o abrictălesc pe bunica fiindcă le-a cerut să închidă tableta şi să-şi facă temele, se aruncă de la fereastra clasei fiindcă au primit o notă mică (nemeritată, desigur) mimează acte sexuale cu profa de engleză, în hohotele colegilor, mănâncă lalele, că aşa se poartă pe TikTok… şi exemplele ar putea continua.
Pe scurt, violenţa în rândul minorilor atinge cote alarmante şi, în vreme ce tot mai multe ţări discută serios sau chiar aplică restricţii privind accesul acestora la reţelele de socializare, pe la noi, se discută dacă nu cumva, procedând astfel, îi traumatizăm, vezi Doamne – multă vorbărie fără urmări: talkshow-uri, analize „complexe”, invitaţi (aceiaşi care se pricep la de toate) explică de ce problema e complicată şi, implicit, de ce nu se poate face nimic concret.
Întrebare inevitabilă: cine poartă responsabilitatea? Răspuns incomod – părinţii: nu statul a pus telefonul în mâna copilului de şapte ani, nu şcoala a decis lipsa limitelor, a orelor de somn, a dialogului. Părinţii au făcut-o, de cele mai multe ori, poate nu din nepăsare, ci din dorinţa de a evita conflictele cu „domnii Goe”. Mamiţele şi tăticii din zilele noastre sunt convinşi că „limitele traumatizează”, că autoritatea dăunează şi că orice frustrare trebuie evitată – iată o mare şi periculoasă minciună „modernă”.
Copiii nu au nevoie de libertate totală, ci de repere, în lipsa cărora au la îndemână reţelele sociale, unde validarea se obţine prin şoc şi agresivitate, în vreme ce statul „analizează” la nesfârşit, invocând „complexitatea problemei” ca scuză pentru inacţiune, temându-se de restricţii, dar acceptând haosul, ferindu-se de reguli, dar tolerând violenţa.
Dacă o ducem tot aşa, generaţiile următoare vor fi perfect adaptate unei lumi fără limite. Vor şti să facă live-uri înainte să lege două propoziţii coerente, vor fi sensibili la orice critică, dar imuni la suferinţa altora.
Părinţii viitorului nu-şi vor mai creşte copiii, îi vor „gestiona”. Le vor da telefoane ca să tacă, internet ca să nu întrebe şi libertate totală ca să nu fie nevoie de autoritate. Când lucrurile vor deraia, vor merge la televizor să explice cât de „sensibil” este fenomenul şi cât de greu e să fii părinte într-o lume digitală. Copilul va sta acasă, online, învăţând următoarea formă de agresiune virală.
Şcoala va rămâne un decor: profesorii vor preda în faţa unor elevi care nu mai pot sta atenţi mai mult de 30 de secunde fără să butoneze pe telefon. Disciplina va fi considerată o formă de opresiune, iar sancţiunea – un abuz emoţional şi orice încercare de regulă va fi întâmpinată cu indignare publică.
Statul, desigur, va „monitoriza”, va înfiinţa comisii, va edita pliante colorate, va institui grupuri de lucru şi strategii pe termen lung, explicând ce va să zică violenţa, fără a fi în stare s-o prevină. Fiecare caz grav va fi urmat de o dezbatere intensă şi de aceeaşi concluzie liniştitoare: nimeni nu e vinovat, toţi suntem victime ale sistemului.
…Între timp, „micuţii” vor creşte convinşi că lumea le datorează totul şi nu le poate cere nimic. Frustrarea va fi intolerabilă, conflictul va fi rezolvat prin agresivitate, iar dialogul – prin atac.
Cam aşa arată viitorul unei societăţi care preferă trăncăneala incontinentă în locul regulilor, emoţia televizată în locul responsabilităţii şi scuzele în locul limitelor. Vom avea generaţii perfect adaptate unei lumi în derivă şi adulţi care se vor mira, din nou, cum de s-a ajuns aici.
Citește și