„Opera lui Brâncuşi rămâne actuală prin aceea că este esenţială. Și esenţele sunt mereu actuale. Fără îndoială că izvoarele folclorice, izvoarele istorice şi protoistorice au jucat un rol foarte mare în opera lui, nu numai cele din spaţiul nostru, ci şi cele din spaţiul artei universale, dar, înainte de toate, contează felul în care Brâncuşi a ştiut să transforme nişte lucruri arhaice în nişte lucruri absolut contemporane epocii în care el a făcut-o şi contemporane cu noi astăzi. El rămâne al lumii. Nu îl putem cantona. Este românul Brâncuşi care aparţine lumii” – acad. Răzvan Theodorescu (1939-2023) declaraţie pentru Agerpres, februarie 2021)
Constantin Brâncuşi – sculptorul care a eliberat forma
Puţini artişti români au reuşit să schimbe definitiv faţa artei universale aşa cum a făcut-o Constantin Brâncuşi. Născut la 19 februarie 1876, la Hobiţa, în judeţul Gorj, Brâncuşi a devenit unul dintre părinţii sculpturii moderne, un creator care a rupt legătura cu tradiţia academistă şi a deschis drumul către esenţă, simplitate şi universalitate. Anul Brâncuşi este, aşadar, nu doar un prilej comemorativ, ci o invitaţie la redescoperirea unui artist care ne priveşte direct, dincolo de timp şi de stiluri.
Drumul său a fost, de la început, unul al desprinderii. Provenit dintr-un sat de munte, dintr-o lume a lemnului, a meşteşugului şi a simbolurilor arhaice, Brâncuşi a plecat pe jos spre Paris, traversând Europa cu puţine mijloace materiale, dar cu o extraordinară forţă interioară. Această călătorie – devenită aproape legendară – nu este doar un episod biografic pitoresc, ci o metaforă a întregii sale creaţii: o trecere de la concret la esenţial, de la detaliu la idee.
Ajuns la Paris, Brâncuşi a intrat pentru scurt timp în atelierul lui Auguste Rodin, cel mai celebru sculptor al epocii. Plecarea sa rapidă de acolo este celebră şi adesea explicată printr-o frază care a devenit emblematică: „La umbra marilor copaci nu creşte nimic”. Acest refuz al imitaţiei şi al confortului artistic spune mult despre caracterul său. Brâncuşi nu voia să continue o tradiţie, ci să creeze una nouă.
Spre deosebire de sculptura clasică, preocupată de redarea fidelă a corpului uman, Brâncuşi a căutat forma interioară a lucrurilor. El nu sculpta „păsări”, „peşti” sau „portrete”, ci ideea de zbor, de viaţă, de fiinţă. „Nu forma exterioară este reală, ci esenţa lucrurilor”, spunea artistul, rezumând astfel întreaga sa filozofie estetică.
Lucrări precum Sărutul, Muza adormită, Pasărea în văzduh sau Domnişoara Pogany pot părea, la prima vedere, simple sau chiar greu de înţeles. Dar această simplitate este rezultatul unui proces lung de rafinare. Brâncuşi elimina tot ce era redundant până când forma devenea aproape arhetipală. „Simplitatea nu este un scop în artă, dar ajungi la simplitate fără să vrei, apropiindu-te de sensul real al lucrurilor”, afirma el.
În acest sens, Brâncuşi este profund legat de rădăcinile sale româneşti. Deşi a trăit cea mai mare parte a vieţii la Paris, artistul nu şi-a negat niciodată originile. Dimpotrivă, motivele populare, stâlpii de lemn, simbolurile funerare şi miturile satului românesc se regăsesc transfigurate în opera sa. Ansamblul monumental de la Târgu Jiu – Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana fără sfârşit – este poate cea mai clară expresie a acestei sinteze dintre modernitate şi tradiţie.
Coloana fără sfârşit este, în acelaşi timp, o formă sculpturală radical modernă şi o imagine arhaică a ascensiunii, a legăturii dintre Pământ şi Cer. Brâncuşi însuşi spunea despre această lucrare că este „o coloană care arputea susţine bolta cerească”.
Nu întâmplător, ansamblul de la Târgu Jiu este dedicat eroilor căzuţi în Primul Război Mondial: nu glorifică moartea, ci sugerează continuitatea, memoria şi transcendenţa.
Dincolo de opere, Brâncuşi a fost şi un personaj aparte. Trăia simplu, aproape ascetic, în atelierul său parizian, unde sculptura, soclurile şi uneltele formau un tot inseparabil. Pentru el, soclul nu era un simplu suport, ci parte din operă. „Soclul este la fel de important ca sculptura”, spunea el, redefinind raportul dintre obiect şi spaţiu.
Moştenirea lui Brâncuşi este astăzi uriaşă. Lucrările sale se află în cele mai importante muzee ale lumii, iar influenţa lui se regăseşte în sculptură, arhitectură şi design. Cu toate acestea, Brâncuşi rămâne un artist care cere timp şi disponibilitate din partea privitorului. Opera sa nu se impune prin spectaculos, ci prin tăcere, echilibru şi profunzime.
Poate cel mai frumos omagiu care i se poate aduce în Anul Brâncuşi este acela de a-l privi nu ca pe un „monument cultural”, ci ca pe un artist viu, actual, care ne provoacă să vedem lumea mai limpede. Aşa cum spunea el însuşi: „Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în starea de a le face”.
„La aproape un secol de la consacrarea sa internaţională, Constantin Brâncuşi rămâne unul dintre puţinii artişti români recunoscuţi instantaneu în marile muzee ale lumii. Sculptorul născut la Hobiţa nu a schimbat doar felul în care arată sculptura modernă, ci şi modul în care învăţăm să privim lucrurile simple.” Într-o lume grăbită şi zgomotoasă, Brâncuşi ne invită, încă o dată, la esenţă. (documentare – centrulbrancusi.ro, icr.ro, unitischimbam.ro)
Academia Română: Constantin Brâncuşi nu a oferit niciodată statului român atelierul său, iar un presupus refuz nu are bază documentară
Academia Română clarifică, într-un comunicat oficial, semnat de preşedintele Ioan-Aurel Pop, una dintre cele mai persistente mistificări din spaţiul public privind biografia şi patrimoniul lui Constantin Brâncuşi. Contrar unor afirmaţii vehiculate frecvent, nu există nicio dovadă că artistul ar fi oferit statului român sau Academiei Române atelierul său din Paris, iar ideea unui presupus refuz este lipsită de orice suport documentar.
Procesul-verbal al şedinţei Academiei Române din 7 martie 1951, invocat adesea drept „probă”, nu face nicio referire – explicită sau implicită – la o ofertă de donaţie din partea lui Brâncuşi. Documentul consemnează doar o discuţie de context despre artă, desfăşurată într-o perioadă dominată de ideologia realismului socialist, incompatibilă cu creaţia brâncuşiană.
Cercetările realizate în arhiva Brâncuşi de la Muzeul de Artă Modernă din Paris confirmă, de asemenea, inexistenţa oricărui document sau a vreunei declaraţii care să ateste intenţia sculptorului de a dona atelierul său României. Dimpotrivă, Brâncuşi beneficia încă din anii ’40 de interesul şi sprijinul instituţiilor culturale franceze şi internaţionale, nefiind în situaţia de a căuta un „adăpost” pentru opera sa.
În mod asumat, Constantin Brâncuşi a decis să lase prin testament, în 1956, întregul conţinut al atelierului său statului francez, care s-a angajat să-l reconstituie ca operă de artă totală. Această decizie reflectă atât ataşamentul său faţă de Franţa, ţara de adopţie, cât şi refuzul de a-şi lega moştenirea artistică de o Românie aflată atunci sub un regim comunist stalinist.
Concluzia Academiei Române este fermă: Brâncuşi nu a oferit niciodată atelierul său României, iar Academia Română nu a refuzat o donaţie care, în realitate, nu a existat.
Citește și