Pe 15 februarie România celebrează Ziua Naţională a Lecturii, o sărbătoare oficială dedicată promovării lecturii ca act cultural şi educaţional fundamental în viaţa societăţii. Această iniţiativă, încă relativ recentă, urmăreşte să pună în prim plan obiceiul cititului ca resursă esenţială pentru dezvoltarea personală, educaţională şi civică a tuturor generaţiilor.
Ziua a fost instituită printr o lege promulgată în 14 ianuarie 2022, alegerea acestei date nefiind întâmplătoare: ea coincide cu ziua de naştere a două personalităţi marcante în cultura şi educaţia românească:
Titu Maiorescu (n. 15 februarie 1840) – critic şi istoric literar, politician, fondator al societăţii literare „Junimea”, una dintre cele mai influente şcoli de gândire culturală din România sec. XIX, şi Spiru Haret (n. 15 februarie 1851) – matematician şi ministru al Instrucţiunii Publice, considerat arhitectul reformelor moderne în învăţământul românesc.
Prin această asociere simbolică, Ziua Naţională a Lecturii marchează legătura între tradiţia intelectuală românească şi rolul esenţial al lecturii în formarea unei societăţi educate şi creative.
Iniţiatorii legii au argumentat necesitatea acestei zile prin date statistice care arătau că, la nivel naţional, timpul dedicat lecturii este redus şi că obiceiul cititului trebuie susţinut activ prin politici culturale şi educative.
Conform datelor statistice europene, mai puţin de o treime dintre români declară că au citit cel puţin o carte într-un an, iar o mare parte a populaţiei nu citeşte deloc. Cartea rămâne, pentru mulţi, un obiect abstract, rar integrat în viaţa cotidiană. Avem, aşadar, un paradox: lectura este valorizată în discurs, dar marginalizată în practică.
Un prim motiv este de natură economică: într-o societate în care bugetele sunt orientate spre nevoile imediate, cartea ajunge adesea la coada listei de priorităţi. Chiar dacă preţul unei cărţi nu este exorbitant, raportat la veniturile medii şi la alte forme de divertisment, lectura este percepută ca un „lux cultural”, nu ca o necesitate zilnică.
Un alt factor major este sistemul educaţional: pentru mulţi elevi, lectura este asociată cu obligaţia, nu cu plăcerea. Listele rigide de lecturi, evaluările centrate pe comentariu şi memorare, precum şi distanţa dintre textele studiate şi universul tinerilor contribuie la o relaţie tensionată cu cartea. În loc să formeze cititori pe termen lung, şcoala produce adesea cititori ocazionali sau chiar refractari.
La toate acestea se adaugă absenţa modelului din familie. Lectura este, în mare măsură, un obicei transmis. În familiile în care părinţii nu citesc, copiii au puţine şanse să descopere cartea ca pe un gest firesc al vieţii de zi cu zi. Lipsa acestui model face ca lectura să pară o activitate artificială, legată exclusiv de şcoală sau de elite culturale.
Tehnologia nu este, în sine, duşmanul cărţii, dar dominanţa ecranelor schimbă radical raportul cu timpul şi atenţia. Platformele digitale oferă conţinut rapid, fragmentat şi uşor de consumat, în timp ce lectura presupune răbdare, linişte şi concentrare – resurse tot mai rare. În acest context, cartea pierde competiţia pentru atenţie, mai ales în rândul tinerilor.
Nu este mai puţin adevărat că în multe oraşe mici şi în mediul rural, librăriile lipsesc aproape complet, iar bibliotecile sunt subfinanţate sau insuficient promovate. Fără acces facil la carte şi la evenimente culturale, lectura rămâne o activitate periferică, dependentă de efort individual.
Există, totuşi, nuanţe. O parte dintre cititorii tineri se orientează spre lectură în limbi străine, mai ales engleză, sau spre formate digitale care nu sunt întotdeauna reflectate în statisticile clasice. Interesul pentru poveşti, idei şi informaţie nu a dispărut, dar s-a mutat parţial în alte forme şi spaţii culturale.
În cele din urmă, nivelul scăzut al lecturii nu poate fi explicat printr-o singură cauză. Este rezultatul unui ecosistem fragil, în care economia, educaţia, familia, infrastructura culturală şi mediul digital se intersectează. Promovarea lecturii nu poate fi redusă la o zi simbolică sau la apeluri moralizatoare, ci presupune politici coerente, pe termen lung.
Ziua Naţională a Lecturii este, astfel, mai mult decât o sărbătoare; este un motiv de reflecţie, care ne obligă să ne întrebăm nu doar cât citim, ci şi de ce nu citim mai mult şi ce suntem dispuşi să schimbăm pentru ca lectura să redevină un gest firesc al vieţii cotidiene.
Citește și