Olimpiu Nuşfelean
În lumea celor interesaţi cât de cât de cultură, când indiferenţii au un comportament autist faţă de tot ce ţine de aceasta, se vorbeşte adesea de scăderea interesului pentru literatură, pentru poezie – gen mai greu de înţeles –, ajungându-se cu dezinteresul până acolo încât unele manifestări dedicate domeniului se golesc de substanţă, devenind un fel de clişee repetitive, de banală factualitate.
Că, în realitate, în realitatea „ascunsă”, nu e chiar aşa, pot fi aduse argumente specifice. Dar cine să ia seama la ele? Vom accepta deci această realitate de suprafaţă, epidermică, văduvită de reflexivitate, ca un fel de reducere la absurd ce ne duce în cele din urmă la rezultatul corect. Deci: da, literatura îşi pierde interesul şi se afundă în o tot mai mare tăcere. Cu tăcerea aceasta, care ameninţă literatura, e însă o problemă. Lucrurile nu pot fi decelate prea uşor.
Când vorbim de tăcere în raport cu literatura – în speţă cu poezia – trebuie să împărţim problematica în două. Pentru că e vorba de două tipuri de tăcere: a societăţii, reticentă faţă de literatură, şi a scriitorilor, care se cufundă într-o tăcere a lor. Motivele tăcerii venite din partea societăţii sunt oarecum subînţelese, provocate de calitatea educaţiei, lene spirituală, interese subsumate consumerismului, privirea spre ţeluri proprii cu ochelari financiari, deviaţii de proiect ale decidenţilor pe diverse paliere de activitate.
Ce e însă cu tăcerea scriitorilor? În perioada postdecembristă, la noi, dar şi în geografii mai largi, mulţi scriitori şi-au abandonat meseria în căutarea unor activităţi mai bine remunerate sau cu mai mare deschidere spre public, cum ar fi activităţile politice sau ziaristice, dar şi cele privind diverse afaceri. Bineînţeles că aceştia au făcut asemenea mişcări (de carieră) atraşi de venituri financiare şi privilegii sporite, dar cauza trebuie identificată şi în lipsa de încredere (a lor) în propriul talent, în propria menire. Cei cu har şi-au urmat (îşi urmează) vocaţia, indiferent de situaţii şi consecinţe.
Tăcerea lor, însă, devine grăitoare şi trebuie să o luăm în seamă. Într-o carte de interviuri publicată recent, Poate poezia să salveze lumea?, Ana Blandiana mărturiseşte cum, într-o conferinţă, îşi imagina că „vrând să sugereze cât mai mult şi spunând cât mai puţin, poetul ar putea să ajungă să nu mai spună nimic ca să sugereze totul”, ţinând cont că „pledoaria mea mergea spre operă ca mister imposibil de exprimat, nu ca artifex. Întotdeauna m-am gândit la artist ca magician, nu ca un meseriaş.
Poetul pentru mine nu este cineva care ciocăneşte cuvintele ca să le potrivească sunetul, ci cineva care încearcă să facă expresivă tăcerea care le desparte.” Într-o asemenea situaţie, tăcerea, pentru poet, are o funcţie estetică, dar nu desprinsă de realitate, ci legată de exprimarea adevărului, acel „tot” care conţine întreaga existenţă, cu coerenţele şi dizarmoniile acesteia.
E trăită acea stare de graţie când simţi că pe cap îţi cade cerul şi te întrebi eminescian „Unde vei găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul?” (Criticilor mei) În tăcerea care cutremură existenţa, în inefabilul promiţător continuu, dar care nu poate fi pătruns, e ascunsă, latent, forţa lumii, pe care metafora – doar ea, ajutată de intuiţia poetică – o aproximează şi exprimă, o aduce între oameni, în mintea şi sufletul acestora.
Nu e vorba de o acţiune ştiinţifică, nu de un „instrument raţional”, ci de mister, cum recunoaşte poeta menţionată mai sus. Tăcerea gestionează naşterea Sensului în lume. Continua naştere. În acest proces se poate produce o sincopă, o disfuncţie, dar Sensul nu se lasă înfrânt. Sensul Cuvântului din care s-a născut lumea şi cu ajutorul căruia aceasta înnoieşte mereu.
Da, uneori se produc sincope sau „uitări de sine” (ale societăţii), când se pierde interesul pentru cei care scriu, pentru cei care se rostesc despre mersul lumii (cum sunt filosofii), dar asta nu ţine de intrinsecul realităţii, ci de o oglindă falsă în care se priveşte o societate leneşă şi autistă. Îmi place adesea să revin la proza Zborul cocorului, de albanezul Ismail Kadare, unde ne este prezentat (romanţat?) cazul unui poet, Lasgush Paradeci (personalitate reală a literelor din ţara sa), ostracizat de regimul totalitar de la Tirana, în vremea dictaturii lui Enver Hodja.
Nu prea participă la întruniri literare oficiale, nu-i băgat în seamă când e prezent… „De ani buni – se spune în povestirea prozatorului albanez – era şi nu era. Îl marginalizaseră, lipsea de la toate ceremoniile. Şi, adesea, tocmai în timpul evenimentului, în mijlocul serbării, îşi aminteau de el. Dar el, ca orice altceva din jurul lui, era din altă plămadă, părea străin, coborât dintr-o icoană… / Fusese alungat ceva ce trebuia ţinut aproape.” Se închide în propria existenţă, dar, în dialogul cu un tânăr scriitor, referitor la atitudinea „oficialilor”, mărturiseşte: „Se prefac că ne-au uitat, dar gândul lor e tot la noi, a repetat încet.
Începând cu el, cu preşedintele lor… Şi, pentru că veni vorba, mai trăieşte, sau a murit?” Iată că, în realitate, literatura nu moare, mor cei care o ignoră sau o ostracizează, beneficiari ai unei puteri trecătoare. În accepţiunea Anei Blandiana, pare curios că, în democraţie, aceasta devine indiferentă faţă de literatură, câtă vreme „dictatorii s-au dovedit în numeroase rânduri de-a dreptul obsedaţi de puterea cuvântului şi a celor ce îl mânuiesc. (…pentru că, n. n.) dictatorii sunt preocupaţi de nemurire şi de posteritate, iar poeţii sunt prin definiţie deţinători ai acestora”.
Nu dictatorii arată calea, ci poeţii, slujitori ai cuvântului, sub egida Instanţei supreme. Schimbarea se produce continuu, iluminarea e generată de combustii interne, pe care poezia le aduce în lumina vieţii. Ana Blandiana observă de asemenea că în libertate, după 89, „libertatea cuvântului a diminuat importanţa cuvântului. (…) Nu de cuvintele mele le era frică (înainte de `89, n. n.), ci de solidaritatea cu ele a celorlalţi”. Oare azi lumea nu mai are nevoie de solidaritate? E folositoare cuiva, pe de altă parte, această lipsă de solidaritate? Cui? Nespusul/ neexprimatul se goleşte de sens, îşi pierde emergenţa.
De ce tac scriitorii? De ce sunt împinşi în tăcere? O asemenea realitate are multe feţe. Tăcerea scriitorilor are o funcţie estetică, dar nu numai. Iată, în aceste zile, oamenii se confruntă cu o crimă ce îngrozeşte o ţară iar „Ţara”, cât e ea de mare, nu ştie cum să îndepărteze crima din sânul societăţii. Tăcerile anunţă, de obicei, furtuni. Dar scriitorii nu fac predicţii. Ei exprimă stări ieşite din adâncurile existenţei.
Iar asemenea descătuşări nu pot fi oprite, nici ocolite. („Răsunetul Cultural”, realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud, sub egida Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj; director Menuţ Maximinian, redactor-şef Olimpiu Nuşfelean, nr. 2, februarie 2026)
Citește și