Ileana Sandu
„Jumătate din răul care se face în lumea asta se datorează oamenilor care vor să se simtă importanţi. Nu intenţionează să facă rău, dar răul nu-i interesează. Ori nu-l văd, ori îl justifică pentru că sunt absorbiţi de lupta lor crâncenă de a avea o părere bună despre ei înşişi.” – T.S. Eliot, The Cocktail Party (1949).
Un sentiment de invincibilitate personală şi capacitatea de a depăşi orice obstacol. Sunt adevăraţi manipulatori, ceea ce îi ajută să atingă puterea dorită * Sentimentul că sunt omnipotenţi * . Îi testează pe alţi oameni pentru a-i compara cu ei înşişi şi a demonstra că sunt mai buni decât toţi ceilalţi *Nu îşi recunosc greşelile, aşa că nu învaţă niciodată din ele* Viziune narcisistă şi idealizată despre sine* Dacă societatea nu îi acceptă, ei cred că problema nu este la ei, ci la societatea însăşi.
Simptom al unei tulburări mintale marcat de idei delirante de măreţie, obsesia de a face lucruri ieşite din comun, megalomania este o tulburare de personalitate caracterizată prin idei de grandoare ale persoanei, astfel încât aceasta poate minţi, manipula sau exagera, pentru a-şi atinge obiectivele, din dorinţa de a-i domina şi controla pe ceilalţi, subordonându-i propriei voinţe.
Megalomanul profită de alţii pentru a obţine ceea ce îşi doreşte… pentru a-i controla prin nutrirea unei credinţe sau opinii false, din cauza judecăţii lui greşite. Scopurile justifică mijloacele, iar oamenii devin mijloacele folosite – în loc să fie scopuri. „Megalomanul experimentează de fapt un fel de suferinţă interioară care îl împinge spre controlul şi dominarea celorlalţi, în loc să relaţioneze cu ei în moduri reciproc avantajoase”. În realitate, însă, imaginea de sine este grandioasă, dar instabilă: orice ameninţare la această imagine poate declanşa anxietate sau agresivitate.
Spunem adesea „e un megaloman” despre şefi autoritari, lideri carismatici sau persoane obsedate de propria importanţă. În realitate, megalomania nu este doar aroganţă sau orgoliu exagerat, ci un fenomen psihologic complex, cu rădăcini adânci în istoria, personalitatea şi vulnerabilităţile individului.
Termenul provine din grecescul „megas” (mare) şi „mania” (nebunie, obsesie). În sens larg, descrie o percepţie exagerată a propriei valori, puteri, inteligenţe sau importanţe, însoţită de dorinţa intensă de admiraţie şi recunoaştere.
Istoria şi cultura pop sunt pline de personaje obsedate de putere, convinse că sunt deasupra celorlalţi. Unii megalomani au schimbat lumea. Alţii au distrus-o. Mulţi au făcut, paradoxal, ambele lucruri.
Napoleon Bonaparte, un strateg militar genial, dar şi un exemplu clasic de grandoare, se considera predestinat să conducă Europa, iar dorinţa de expansiune nelimitată a contribuit la propria cădere. „Complexul lui Napoleon” a intrat chiar şi în limbajul psihologic popular.
Adolf Hitler a fost un caz extrem de megalomanie, cu consecinţe catastrofale. Se percepea ca un „ales al destinului”, salvator al unei naţiuni, cu o misiune istorică. Ideile de grandoare s-au combinat cu paranoia şi delirul de persecuţie.
Iosif Stalin, era obsedat de control total şi de propria „imagine mitologică”. Cultul personalităţii creat în jurul său este un exemplu clasic de megalomanie instituţionalizată.
Nicolae Ceauşescu avea convingerea că este un lider genial, iubit de popor, în ciuda realităţii evidente, ilustrând ruptura completă de realitate. Palatul Parlamentului rămâne unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale grandorii megalomanice.
Istoria este, aşadar, plină de figuri controversate a căror megalomanie a influenţat decisiv cursul evenimentelor, dar fenomenul apare la fel de bine în familii, la locul de muncă, în grupuri sociale: inşi care cred că doar ei „ştiu adevărul”, şefi care îşi asumă meritele şi pasează vina, persoane publice obsedate de propria imagine, parteneri care domină relaţiile şi se consideră indispensabili etc.
Megalomania este adesea confundată cu încrederea în sine, dar sunt opusuri psihologice: persoanele megalomanice sunt extrem de sensibile la umilinţă, pot alterna perioade de grandoare cu episoade de depresie profundă.
Pe de altă parte, megalomania nu este incompatibilă cu inteligenţa, creativitatea sau succesul real. De fapt, tocmai combinaţia dintre talent autentic şi ego disproporţionat o face atât de fascinantă şi de periculoasă.
Megalomanii ne fascinează, adesea, pentru că „îndrăznesc” ceea ce alţii nu îndrăznesc: spun cu voce tare ce gândesc în secret şi par puternici acolo unde alţii se simt fragili, dar istoria a demonstrat că megalomania, lăsată necontrolată, duce aproape inevitabil la prăbuşire.
Megalomania nu mai este astăzi doar o trăsătură asociată liderilor autoritari sau figurilor istorice controversate. În era social media, platformele digitale au creat un spaţiu în care ideile de grandoare nu doar că sunt tolerate, ci adesea recompensate. Rezultatul este apariţia unei noi tipologii sociale: „atotştiutorul” online. Astfel, dacă în trecut megalomania se manifesta mai ales în cercuri restrânse de putere, astăzi orice utilizator cu o conexiune la internet poate deveni „o voce autoritară”. Algoritmii favorizează conţinutul sigur pe sine, radical, formulat fără nuanţe pentru că îndoiala nu vinde iar modestia nu mai are căutare, în vreme ce like-urile şi distribuirea postărilor hrănesc sentimentul de superioritate.
Astfel se nasc „experţii” în toate: sănătate, geopolitică, psihologie, nutriţie, economie. Aceşti atotştiutori nu îşi construiesc autoritatea pe competenţă verificabilă, ci pe siguranţa cu care îşi afirmă opiniile. În logica platformelor, certitudinea este confundată cu adevărul, fără sancţiuni sau consecinţe reale pentru afirmaţii false ori exagerate.
În acest context, ego-ul este hrănit zilnic, iar nevoia de atenţie se poate transforma rapid în convingerea propriei superiorităţi intelectuale sau morale.
Unul dintre cele mai insidioase efecte este iluzia competenţei: cu cât cineva ştie mai puţin, cu atât poate fi mai sigur pe sine. Fenomenul este bine documentat psihologic, dar social media îl face vizibil la scară largă.
De ce „prinde” acest tip de discurs? Psihologii dau un răspuns clar: atotştiutorii oferă răspunsuri simple la probleme complicate: într-o lume anxioasă şi suprasaturată informaţional, certitudinea devine un drog emoţional. Urmărindu-i, oamenii simt că au acces la adevăr, că aparţin unui grup „care ştie”. Din păcate, această siguranţă este adesea iluzorie şi poate duce la conflicte, dezinformare şi polarizare socială, deoarece cultura performanţei, obsesia pentru vizibilitate şi confuzia dintre popularitate şi valoare creează un teren fertil pentru acest fenomen.
În acest sens, megalomania devine mai puţin o problemă individuală şi mai mult una colectivă, un dezechilibru amplificat de mediul în care trăim, iar social media o face tot mai vizibilă şi răspândită, „atotştiutorii” devenind din ce în ce mai numeroşi. Or, adevărata putere nu stă în a fi sigur pe sine cu orice preţ, ci în curiozitate, modestie şi acceptarea că nimeni nu ştie totul. Într-o lume plină de certitudini iluzorii, aceste calităţi devin mai valoroase ca niciodată. (documentare: academia.edu, quillki.com, dailytrust.com, telegrafi.com, monitorulpsihologiei.com;
Citește și