Ileana Sandu
Există un fenomen fascinant în spaţiul public românesc: indiferent ce face un lider, greşeşte. Dacă preşedintele Nicuşor Dan participă la Consiliul pentru Pace de la Washington, e grav. Dacă n-ar fi participat, ar fi fost şi mai grav. În doar câteva ore, România s-a umplut de strategi militari, diplomaţi emeriţi şi analişti de relaţii internaţionale – toţi activaţi direct din sufragerie. O adevărată „academie” de părerologi.
Statutul de „observator” a devenit, în traducerea liberă a internetului, echivalent al zicerii „cu mâna întinsă”. În realitate, în diplomaţie, observatorul înseamnă acces, prezenţă, informaţie (conform dicţionarului). Explicaţiile tehnice pălesc, însă, în faţa indignării creative. Mult mai satisfăcător este să declari solemn că „ne-am făcut de râs”. Dacă am fi devenit membru cu drepturi depline, altă belea: uite, măi nene, pe ce dăm noi miliardul de dolari, în plină bolojăneală…
Unii, şi mai profunzi, susţin că astfel „ne stricăm relaţiile cu Uniunea Europeană”. Adică, ce-o să zică Bruxelles-ul? Dar frau Ursula? De parcă Bruxelles-ul ar funcţiona pe principiul geloziei: „Ai fost la Washington? Atunci nu mai vorbesc cu tine!”. Or, politica externă nu-i un cuplu de copilandri, nici nu funcţionează pe principiul: „Îmi strâng jucăriile şi plec”. A vorbi cu americanii nu înseamnă a divorţa de europeni, ci, dimpotrivă, a participa la acelaşi sistem de securitate din care facem parte.
Apoi vine argumentul suprem: cât a costat „areoplanul” de la Bucureşti la „Vaşinton” şi retur? Probabil mai puţin decât ne costă, pe termen lung, absenţa din locurile unde se discută lucruri care ne privesc direct.
Aşa că miezul problemei nu e nici Washington, nici Bruxelles, ci această epidemie de competenţă instantanee. Reţelele sociale au produs un miracol: ştiinţa de carte fără „ţâdulă”, verdictul fără informaţie, siguranţa fără responsabilitate. Geopolitica a devenit un sport practicat între o zamă şi-o tocană pe Facebook, cu deştele pe tastatură şi cu un ochi pe aragaz.
Nu contează ce se face, important e să fie greşit. Nu contează participarea ca observator sau ca neobservator, ci nevoia de a transforma orice subiect complex într-o certitudine simplă, livrată cu tupeu.
… Totuşi… totuşi.. Până la urmă, geopolitica de tastatură are avantajul imens că nu cere responsabilitate: dacă judeci greşit, nu pierzi alegeri, nu negociezi tratate, nu gestionezi crize. Cu alte cuvinte, geopolitica cere prezenţă, în vreme ce tastatura cere doar curent electric.
Citește și