Mihai-Dan Fărcaş
Lasă-mă să-ţi spun o poveste. Nu din auzite. Nu din talk-show-uri. Ci din realitatea pe care puţini o cunosc cu adevărat. Îi ştii pe tinerii aceia care intră la Medicină cu medii aproape perfecte? Care dispar din viaţa socială ani la rând, pentru că învaţă când alţii se distrează? Ei bine, drumul lor nu se opreşte după facultate.
Şase ani durează doar studiile universitare. Şase ani de examene grele, de nopţi pierdute, de presiune constantă. La final primesc diploma de „doctor-medic”. Sună final!? Dar nu este.
Urmează rezidenţiatul. Încă 3, 4, 5, 6 sau chiar 7 ani. Ani în care muncesc efectiv în spitale. Gărzi. Responsabilitate. Decizii care pot însemna viaţă sau moarte. Salarii care, mult timp, au fost sub nivelul responsabilităţii asumate. Şi la capăt – examenul de specialitate. Fără el nu pot profesa independent. În total? Între 9 şi 13 ani de formare. Iar abia atunci începe adevărata confruntare.
În spaţiul public s-a strecurat o idee periculoasă: „Statul te-a şcolit, trebuie să rămâi unde spunem noi. „Dar educaţia publică nu este un contract de servitute. Statul investeşte în formarea profesioniştilor pentru interesul general al societăţii, nu pentru a le limita libertatea profesională. Medicii sunt cetăţeni cu drepturi depline, nu proprietatea bugetului public.
Şi mai e un adevăr care deranjează: medicii nu pleacă de voie. Pleacă de nevoie.
După 13 ani de muncă şi formare, medicul specialist ajunge în punctul în care ar trebui să îşi înceapă cariera. Şi ce găseşte?Spitale care nu scot posturi la concurs ani la rând. Concursuri blocate administrativ. Secţii „închise” generaţiei tinere.
Posturi ţinute în rezervă. Nu este un refuz al medicilor de a practica în România. Este imposibilitatea de a o face. Dacă nu există post, unde să lucreze?
Aici intrăm într-o zonă delicată, dar esenţială. Sistemul medical public este profund politizat. Surpriză! Funcţii cheie influenţate de interese administrative sau de partid. Bugete controlate prin decizie discreţionară. În multe locuri, generaţia nouă nu este încurajată să crească. Există şefi de secţie care nu vor să predea ştafeta. Există departamente unde tinerii specialişti sunt ţinuţi la distanţă. Frica de a pierde poziţia, influenţa sau controlul a devenit aproape structurală. Această frică este alimentată de dependenţa reciprocă dintre politic şi sistemul bugetar. Politicul controlează finanţarea. Sistemul depinde de ea. Iar în mijloc, tânărul medic rămâne fără loc.
Să presupunem că în sistemul public nu există posturi. Ai spune că medicul poate merge în privat şi poate contracta servicii cu Casa de Asigurări de Sănătate, pentru a trata pacienţi asiguraţi. Teoretic, da. Practic, nu. Un medic specialist nu poate iniţia oricând o normă de contract cu Casa de Asigurări. Există perioade limitate, uneori la câţiva ani distanţă. Fondurile sunt plafonate. Normele de consultaţii sunt limitate. Bugetele sunt distribuite prin mecanisme rigide, centralizate. Se pleacă de la premisa că totul trebuie să înceapă şi să se termine în sistemul public. Dar dacă în sistemul public nu îi faci loc medicului, de ce îl blochezi şi în privat?În public nu are post. În privat poate lucra doar contra cost, fără decontare pentru pacienţi. Pacientul asigurat nu poate beneficia de serviciu prin CAS. Şi atunci, cine este responsabil că medicul nu practică în ţară?
E uşor să spui: „Medicii pleacă.” Dar poate întrebările reale sunt altele:
Cine nu scoate posturi la concurs?; cine menţine secţii blocate?; cine politizează funcţiile?; cine limitează contractarea în privat?; cine plafonează consultaţiile şi distribuie discreţionar fondurile?
Pentru că, dacă după 13 ani de formare un medic nu poate lucra nici în public, nici în privat în condiţii normale, nu el refuză România.Sistemul îl refuză pe el.
Nu medicii sunt problema. Problema este un sistem care: nu creează suficient spaţiu pentru generaţia nouă; nu eliberează poziţii; nu adaptează legislaţia la realitatea actuală; concentrează puterea financiară şi administrativă şi apoi caută vinovaţi.
Medicii nu pleacă pentru că „li se cuvine”. Pleacă pentru că vor să profeseze. Dacă într-o ţară li se spune „nu avem post”, iar în alta li se spune „mâine începi”, alegerea nu mai este ideologică. Este profesională. Adevărata întrebare nu este „de ce pleacă medicii?” Este: Cine îi împiedică, de fapt, să practice în România?
Semnez eu, Mihai-Dan Fărcaş, cel care a fost, cândva, prietenul unei eleve care învăţa până târziu pentru admiterea la Medicină. Apoi iubitul studentei care a intrat pe locul 2 la Medicină – când erau 6 candidaţi pe un loc – cu ochii plini de visuri şi cearcănele primei sesiuni. Mai târziu, soţul medicului rezident prins între cărţi, gărzi de noapte, responsabilitate uriaşă şi un salariu care nu spunea nimic despre cât ducea pe umeri.
…Şi astăzi, cu mândrie şi emoţie, soţul doamnei doctor – medic specialist.
Nu vorbesc din auzite. Vorbesc din ani trăiţi lângă sacrificiu, muncă şi demnitate.
Citește și