Sanda Viţelar
România continuă să trateze problema consumului de droguri exact aşa cum tratează multe dintre crizele sale sociale: cu afişe, sloganuri şi multă autosuficienţă. Se cheltuie bani. Mulţi bani. Iar rezultatul este, de cele mai multe ori, zero.
Cea mai recentă campanie antidrog lansată de autorităţile locale din Capitală a fost criticată de specialişti încă de la început. Nu pentru că ar fi o idee rea să previi consumul, ci pentru că, încă o dată, s-a confundat prevenţia cu propaganda. Mesaje superficiale, fără fundament psihologic, fără cercetare reală în spate, fără o strategie integrată. Un exerciţiu de imagine plătit din bani publici.
Problema nu este doar risipa. Problema este refuzul sistematic, ca societate, de a privi realitatea în faţă.
Ne prefacem că dependenţa începe şi se termină cu o alegere greşită. Ne prefacem că un adolescent va renunţa la consum pentru că vede un poster alarmist sau un clip moralizator. Ne prefacem că frica rezolvă ceea ce, în realitate, este o problemă profundă, psihologică şi socială.
Consumul problematic nu apare din curiozitate sau teribilism. De cele mai multe ori, în spatele lui există anxietate, depresie, traumă, lipsă de sens, izolare sau disfuncţii familiale. Drogul nu este cauza. Este simptomul.
Dar pentru a accepta asta ar trebui să recunoaştem ceva incomod: că problema nu este doar la „copiii care greşesc”, ci la mediul în care trăiesc. La şcoli fără consiliere reală. La familii sub presiune. La un sistem de sănătate mintală subfinanţat şi ignorat. La o societate în care suferinţa psihologică este încă tratată cu „trece, lasă că îţi revii”.
În România nu există, în mod real, o strategie naţională coerentă de reabilitare şi consiliere pentru consumatori. Există iniţiative punctuale, câteva centre, multă bunăvoinţă individuală şi foarte puţin sistem. Tratamentul dependenţei este greu de accesat, insuficient finanţat şi, de multe ori, stigmatizat.
Ne concentrăm pe prevenţie de suprafaţă şi ignorăm complet recuperarea. Iar fără recuperare, prevenţia este doar o lozincă.
Adevărul incomod este că România nu are, de fapt, o problemă doar cu drogurile. Are o problemă cu dependenţa în general – şi, mai ales, cu ipocrizia din jurul ei.
Pentru că, în timp ce ne scandalizăm de consumul de substanţe ilegale, considerăm absolut normal consumul excesiv de alcool. Este dependenţa acceptată social, încurajată cultural şi tolerată instituţional. În multe comunităţi, dacă nu bei, eşti suspect. Dacă bei zilnic, eşti „om normal”.
Alcoolul distruge familii, sănătate şi vieţi la o scară incomparabil mai mare decât majoritatea drogurilor. Dar despre asta nu facem campanii. Nu vedem afişe despre „România dependentă de alcool”. Nu vedem strategii naţionale agresive de reducere a consumului. Pentru că ar însemna să ne privim în oglindă.
Este mai simplu să arătăm cu degetul spre „droguri” decât să recunoaştem că dependenţa este deja normalizată în cultura noastră.
Adevărata prevenţie nu se face cu sloganuri. Se face cu psihologi în şcoli. Cu servicii de sănătate mintală accesibile. Cu centre reale de tratament. Cu programe de reintegrare. Cu politici coerente şi finanţate pe termen lung.
Până atunci, vom continua să cheltuim bani pe campanii care arată bine în rapoarte şi nu schimbă nimic în realitate.
Iar asta nu mai este doar incompetenţă.
Este refuzul deliberat de a vedea problema.
Citește și