Ileana Sandu
Eşti tot timpul ocupat(ă), dar nu mereu productiv(ă) * Te gândeşti mereu cum poţi să faci astfel încât să ai mai mult timp să munceşti * Stai mereu la muncă peste program, chiar dacă nu ţi-ai propus asta * Munceşti mult ca să-ţi demonstrezi că poţi * Muncind peste măsură, crezi că vei scăpa de sentimentul de vină, de depresie, de anxietate ori de deznădejde * Ignori sfaturile celor dragi, care îţi spun că ar trebui să munceşti mai puţin
* Nu mai ai timp de familie şi de prieteni, eşti tot timpul ocupată cu munca * Apar simptome fizice ale epuizării şi stresului: palpitaţii, indigestie, insomnie, crampe musculare, ameţeli, constipaţie etc. * Foloseşti munca drept scuză pentru a scăpa de o nemulţumire în plan personal * Ai dezvoltat o „toleranţă” la munca în exces, în sensul în care nu te poţi abţine ca în timpul tău liber să nu munceşti; astfel nu te bucuri cu adevărat de prezenţa celor dragi şi simţi mereu nevoia să lucrezi, chiar dacă nu îţi cere nimeni asta.
Într-o societate care elogiază productivitatea şi ambiţia, munca multă este adesea privită ca o virtute: oamenii care stau peste program sunt consideraţi dedicaţi, cei care răspund la emailuri la orice oră – responsabili, iar cei care îşi sacrifică weekendurile pentru proiecte importante – exemple de profesionalism. Totuşi, dincolo de această imagine admirativă, există o realitate mai puţin discutată: dependenţa de muncă.
Termenul „work addiction”/ „work alcholism”a fost introdus în anii ’70 de psihologul american Wayne Oates, care a descris pentru prima dată fenomenul ca pe o formă de dependenţă comparabilă, prin mecanisme, cu alcoolismul, diferenţa fiind aceea că obiectul dependenţei nu este o substanţă, ci un comportament – munca. De atunci, conceptul a fost studiat tot mai intens, pe măsură ce ritmul vieţii profesionale a devenit tot mai accelerat.
Dependenţa de muncă nu înseamnă pur şi simplu a lucra mult. Există perioade în viaţă când efortul intens este necesar – lansarea unei afaceri, finalizarea unui proiect major, susţinerea unui examen important. Diferenţa esenţială este că persoana dependentă nu mai poate controla impulsul de a
munci. Ea simte o nevoie permanentă de a fi ocupată, trăieşte cu vinovăţie momentele de pauză şi îşi leagă valoarea personală aproape exclusiv de performanţă.
La baza acestui comportament stau, de regulă, factori multipli: perfecţionismul excesiv, teama de eşec, nevoia puternică de validare sau o stimă de sine fragilă pot transforma munca într-un refugiu. Pentru unii, biroul devine locul unde simt control, competenţă şi apreciere, adică lucruri pe care nu le regăsesc în alte zone ale vieţii. În plus, modelele familiale joacă un rol important: cei crescuţi într-un mediu în care iubirea era condiţionată de performanţă pot interioriza ideea că „valorează doar dacă reuşesc”.
Contextul social actual amplifică fenomenul: tehnologia a şters graniţa dintre serviciu şi viaţa personală, telefonul mobil şi laptopul aduc munca în sufragerie, în vacanţă şi chiar în pat. În unele culturi orientate puternic spre performanţă, precum Japonia, suprasolicitarea profesională a devenit o problemă socială majoră, existând chiar termenul „karoshi”, care desemnează moartea cauzată de epuizare extremă la locul de muncă.
Manifestările dependenţei de muncă diferă de la persoană la persoană: unii devin compulsivi, incapabili să delege sarcini şi obsedaţi de control; alţii sunt perfecţionişti cronici, reluând la nesfârşit aceleaşi sarcini pentru a atinge un standard imposibil. Există şi cei orientaţi exclusiv spre succes şi statut, aflaţi într-o competiţie continuă, pentru care următorul obiectiv nu aduce satisfacţie, ci doar o nouă presiune. În toate aceste cazuri, munca nu mai este o alegere, ci o necesitate interioară.
Consecinţele nu întârzie să apară: pe plan psihic, epuizarea emoţională, anxietatea şi iritabilitatea devin frecvente. Sindromul de burnout – o stare de oboseală profundă, cinism şi scădere a eficienţei – este adesea asociat cu munca excesivă. Pe plan fizic, stresul cronic afectează sistemul cardiovascular, creşte tensiunea arterială, perturbă somnul şi slăbeşte imunitatea. Corpul rămâne într-o stare constantă de alertă, iar efectele se acumulează în timp.
Relaţiile personale sunt, poate, cele mai afectate pentru că timpul petrecut cu familia se reduce, conversaţiile devin superficiale, iar conflictele apar tot mai des. Partenerii se pot simţi neglijaţi, iar copiii pot percepe absenţa emoţională a părintelui, chiar dacă acesta este fizic prezent. În cele din urmă, persoana dependentă riscă să rămână cu o identitate limitată la rolul profesional, vulnerabilă în momentul unei pierderi de job sau al pensionării.
Un aspect mai puţin cunoscut este că dependenţa de muncă nu apare doar la cei care îşi iubesc meseria. Pentru unii, munca este un mod de a evita probleme personale, dificultăţi în cuplu sau sentimente de gol interior. Agenda încărcată devine un paravan convenabil, iar ocuparea permanentă oferă iluzia sensului.
Diferenţa dintre pasiune şi dependenţă este subtilă, dar esenţială. Pasiunea înseamnă alegere şi bucurie; dependenţa înseamnă constrângere şi epuizare. O persoană pasionată se poate opri şi se poate bucura de timp liber fără vinovăţie, în timp ce o persoană dependentă trăieşte nelinişte atunci când nu produce.
Vestea bună este că dependenţa de muncă poate fi gestionată. Primul pas este conştientizarea dezechilibrului. Stabilirea unor limite clare – ore de lucru bine definite, perioade fără acces la email, concedii reale reprezintă măsuri esenţiale. În multe cazuri, sprijinul psihologic ajută la identificarea cauzelor profunde şi la reconstruirea unei stime de sine care să nu depindă exclusiv de performanţă.
Într-o lume în care succesul este adesea măsurat în realizări şi cifre, poate cea mai mare provocare este redefinirea valorii personale. Munca este importantă, dar nu ar trebui să devină singura sursă de identitate. A trăi echilibrat nu înseamnă a renunţa la ambiţie, ci a înţelege că performanţa autentică trebuie însoţită de grijă faţă de sine şi faţă de cei din jur.
Potrivit specialiştilor de la Mayo Clinic (mayoclinichealthsystem.org/) oamenii pot dezvolta, de asemenea, dependenţă faţă de activităţi sau comportamente precum cumpărăturile, timpul petrecut în faţa ecranelor, inclusiv jocurile video, jocurile de noroc, alcoolul, sexul, pornografia, mâncarea.
Unele dependenţe se dezvoltă rapid şi sunt imediat evidente. Altele progresează în timp, ceea ce face dificilă identificarea momentului în care o pasiune a devenit nesănătoasă.
„Să luăm exemplul cumpărăturilor. Fiecare persoană trebuie să cumpere lucruri pentru a trăi în societate. Dar dacă simţi euforie extremă atunci când mergi la cumpărături, există posibilitatea ca acest comportament să devină dependent”. Potrivit sursei citate, următoarele semne pot configura o personalitate dependentă:
Îţi doreşti tot mai mult – sentimentul că trebuie să cumperi sau să consumi, zilnic, un anumit produs sau să te angajezi în comportamentul respectiv în mod regulat – zilnic sau chiar de mai multe ori pe zi.
Probleme financiare – cheltuirea unei sume semnificative de bani – chiar dacă nu-ţi permiţi – pe ceva anume sau un comportament care creează dependenţă.
Incapacitatea de a te opri – încercări eşuate de a renunţa, chiar şi atunci când vrei, sau incapacitatea de a respecta regulile pe care ţi le-ai stabilit.
Pierderea controlului – dificultatea de a-ţi controla comportamentul, chiar dacă ştii că îţi cauzează probleme în viaţă sau îţi provoacă daune fizice sau psihologice.
Pierderea interesului pentru hobby-uri sau pentru alte persoane –
interesul, activităţile sau relaţiile anterioare nu mai au aceeaşi atracţie, iar dependenţa are prioritate.
Neglijarea responsabilităţilor – neîndeplinirea obligaţiilor şi a responsabilităţilor de serviciu sau reducerea activităţilor sociale sau recreative din cauza comportamentului.
Asumarea de riscuri – desfăşurarea altor activităţi riscante (furtul, tâlhăria ş. a.).
Persoanele cu dependenţă sunt adesea ultimele care îşi dau seama că au o problemă sau că au pierdut controlul. Aceste probleme le pot afecta grav sănătatea, relaţiile, cariera şi alte aspecte ale vieţii. (documentare: csid.ro,
healthline.com. psychologies.com)
Citește și