Adrian Armand Giurgea
Se taie! Da, premierul Ilie Bolojan a strigat! Nu, nu darul de nuntă. A strigat sec: se taie! Şi a găsit puzderie de susţinători care au sperat că Bolojan va fi fiind un Robin Hood. Însă nu a fost să fie. Bolojan e Bolojan şi atât. La noi însă, chiar şi aşa, se taie… Maioneza, salariile, sporurile, doctoratele…
Ei bine, la maioneză, vă spun eu dacă nu ştiţi, muştarul e soluţia. Cel cu apă, nu ceva sofisticat. Pui muştar şi se leagă la loc. La salarii şi sporuri, remediul îl aveau cândva sindicatele, iar puterile temporare au promis grile unice de salarizare care să pună ordine în societate şi care să elimine sporurile care au venit de-a lungul anilor ca un fel de compensare în faţa neputinţei politrucilor de a rezolva problema. N-au dat salarii, că erau taxate, au dat sporuri.
Şi buba e că le-au dat sub atâtea forme şi feluri că nimeni nu le mai ştie azi nici numărul, nici numele, nici rostul. A, ba da, rostul le era ajustarea veniturilor oamenilor care trăiau astfel clipa. Aveau bani pe moment, fără să se gândească la ziua de mâine… Cât priveşte doctoratele, treaba e puturoasă rău.
Pentru că, invocând fel şi fel de „pretenţii europene” au ajuns românii să-şi ia doctoratele ca la piaţă. Iar pentru că universităţile condiţionează angajarea cadrelor didactice de acest titlu s-a ajuns ca tineri pe a căror diplomă de licenţă abia dacă s-a uscat cerneala din stilourile rectorilor să fie şi ei doctori în diverse domenii. Asta deşi un doctorat adevărat presupune nu doar cercetare, ci şi stăpânirea în cele mai mici detalii a domeniului studiat.
Deci, cercetare, studiu şi multă multă experienţă. În anul de graţie 2026 suntem un fel de ţară de intelectuali feroce. Probabil tot al doilea român poate scoate, la nevoie, fiţuica de doctor. În orice. De la mulsul vacii, la făcut ace cu gămălie. Deşi nu au pus vreodată mâna pe uger şi nici nu s-au înţepat în bumbuşcă. Au citit însă despre toate…
Pentru că azi majoritatea doctorilor şi-au scris cărţile din cărţi, unii doar dintr-o carte, iar domeniul stăpânit de ei este uneori chiar mai redus decât propria lor lucrare scrisă. Patalamaua este însă mare. Iar în CV-uri cântăreşte greu. Căci oamenii au făcut, de fapt, doctoratele, pentru CV. Aşteptând momentul în care să parvină. Pentru că altfel nu erau decât nişte aproximativi.
Dar au înţeles că parvenirea poate fi strălucitoare mai ales dacă se asociază cu intelighenţia. Dacă îşi trag patalama şi, dând din coate sau „ungând” balamalele cu ce au, de la ei sau „prieteni”, ajung în lumea universitară li se va pierde urma şi vor fi, în cele din urmă, cineva. Asta deşi ei, în sinea lor, ştiu că sunt în continuare… nimeni. Însă ştiu şi că sunt capabili „să-şi poarte crucea”. Pentru că merită. Căci doctoratele nu aduc doar faimă. Aduc şi bani. Iar unii spun că este normal să se întâmple asta.
Da, este normal dacă tu, doctor într-un anumit domeniu, aduci ceva nou, ceva care să intereseze piaţa, care să fie cumpărat de marile corporaţii sau de statele lumii pentru progresul umanităţii. Altfel, de ce ai fi plătit în plus?! Pentru că tu, la rându-ţi, ai plătit ca să primeşti hârtia? Pardon, titlul?
Sunt, de-a lungul istoriei, mii, poate chiar zeci de mii sau sute de mii de situaţii în care titlurile se cumpărau. Pentru beneficii, desigur. Dar, totuşi, credeam că, odată cu apariţia inteligenţei artificiale, ne-am trezit. Şi nu mai căutăm să ne minţim singuri. Pentru că inteligenţa artificială ne poate minţi fără să ne dăm seama. Însă lucrurile nu stau chiar aş.
Şi, acum când Ilie Bolojan vrea să taie din banii celor cu titluri doctorale, iarăşi se ridică, precum uleiul la suprafaţa apei, exact cei care ar trebui să tacă. Nu vor să renunţe la bani. Da, ei, cei care nu au cercetat mai nimic, dar care sunt doctori. Nu ies în faţă cei care şi-au ros coatele cercetând. Strigă ca din gură de şarpe nevolnicii care simt din nou că le fuge banul din buzunare. Căci titlul fără bani nu are nici o valoare… Rămân neputincioşi şi totodată frustraţi.
Loaze cărora le e teamă să-şi scoată „cercetările” la lumină, dar care flutură diplomele prin faţa tuturor, ajunşi profesori prin universităţi de vară şi amorezi care aşteaptă să fie daţi în vileag pentru a se opri din vânătoarea lor intelectuală… Iar asta mă face să mă întreb: oare de ce nu revenim la regulile de altădată?!
De ce nu păstrăm gradele didactice pentru cei ce vor să urmeze cariere în şcoli şi universităţi, lăsând doctoratele pentru cei cu adevărat dedicaţi cercetării şi căutării unor soluţii care să ne facă să mergem înainte nu înapoi, spre epoca fanariotă sau mai în spate când îţi cumpărai puterea şi titlurile imediat ce apucai, prin haiducie sau nu, puţin cheag?!… De ce nu vrem să ne respectăm şi să fim respectaţi din nou?! De ce ne place mai degrabă să parvenim decât să fim?!
De ce nu înţelegem că minciuna şi pupincurismul nu sunt altceva decât droguri uşoare care, o dată asimilate dau dependenţă?! Poate pentru că n-am înţeles nimic din basmele româneşti învăţate la şcoală şi nici din pildele cărţilor vechi citite de bătrâni pe vremuri…
Sunt sigur însă că mai este timp pentru o răscoală. Una a bun-simţului, a respectului şi a prosternării în faţa celor cu adevărat şcoliţi, nu în faţa politrucilor spoiţi cu licenţe şi poavazaţi cu titluri doctorale care să le ascundă parvenirea. E nevoie însă de răbdare, de carte şi de implicare. Astfel toţi cei despre care am scris aici, mai iute sau mai târziu, vor fi dovediţi.
Părerea mea.
Citește și