Prof. dr. Ciprian Năprădean
S-au împlinit patru ani de când poporul ucrainean luptă pentru libertatea şi viaţa lui. Tot de patru ani România şi Uniunea Europeană se confruntă cu viruşii aceluiaşi regim, care nu foloseşte doar tancuri.
Îmi vine în minte o comparaţie din natură. Muştele tahinide îşi depun ouăle în interiorul omizilor. Larvele cresc înăuntru, se hrănesc lent, fără grabă şi fără plescăituri. Nu distrug imediat organele vitale, dar preiau treptat controlul sistemului nervos.
Din exterior, omida pare vie, funcţională, normală. În interior, însă, este deja compromisă. Devine un mort care se mişcă, un zombi. Când procesul este complet, noua generaţie de muşte iese şi abandonează carcasa.
Aceasta este, pe alocuri, imaginea României şi a Uniunii Europene.
Imperiul colonial rus, ultimul în viaţă, nu acţionează doar prin invazii, ci şi prin dezvoltarea unor reţele de dezinformare. Ele se hrănesc cu teorii ale conspiraţiei şi cu ură, un condiment atât de drag reţelelor sociale.
Politicienii care ajung în fruntea acestor reţele traduc mesajele Moscovei în dialect local, adăugând frustrări autohtone şi ambalând propaganda în haine patriotarde.
Ouăle KGB- iste nu sunt vizibile şi nici larvele ce eclozează din ele. Dar efectele lor sunt evidente: neîncredere, polarizare, dezorientare, dispreţ faţă de democraţie şi valorile UE.
Ce nu înţeleg unii dintre ai noştri este că toate regimurile dictatoriale funcţionează pe acelaşi principiu biologic: distrug coloana vertebrală şi oferă în schimb o carapace.
Transformă mamiferul în crustaceu. Devorează sistemul vertebrat, gândirea critică, demnitatea, curajul, înlocuindu-le cu un exoschelet dur: propagandă, frică, cenzură.
Din exterior, aceste regimuri par solide, compacte, invincibile. Lucioase şi metalice ca un gândac de bălegar. În interior, însă, nu există libertate, ci doar reflex condiţionat. Uneori organismul e deja mort dar păstrează forma. Îmi amintesc din copilărie muştele uscate dintre geamuri, că pe atunci nu erau termopane, pe care le studiam la microscop.
Păreau vii, cu ochii mari privind spre mine. Erau însă nişte cochilii goale.
Vă mai amintiţi comunismul nostru? Carapacea în care am trăit? Aveam „casă”, aveam „serviciu”, aveam o iluzie de stabilitate, dar nu aveam coloană vertebrală. Regimurile autoritare detestă vertebrele. Ele preferă moluştele, masele docile, fără rezistenţă internă.
În tinereţe mă revolta o frază pe care o auzeam des: „Dacă Ceauşescu ne-ar fi dat de mâncare, nu l-am fi dat jos.” Serios? Doar atât de puţin vă lipsea? O porţie în plus? Nu vă strângea deloc carapacea?
Astăzi, la patru ani după ce Putin anunţa că va ocupa Ucraina în patru zile, vedem limpede că o ţară poate lupta cu parazitul ei. Putem face şi noi acelaşi lucru? Putem alege corect între libertate şi infestare?
Citește și