Prof. univ. dr. Leonard Azamfirei
Ziua Constantin Brâncuşi vine, an de an, ca o lecţie despre cum se clădeşte fără zgomot şi cum se schimbă lumea fără să fie nevoie s-o răstorni cu totul. „Nu am vrut să sculptez pasărea, am vrut să sculptez zborul.” În această afirmaţie e şi un program estetic, şi o etică a construcţiei: să nu te opreşti la forma care se vede, ci să cauţi energia care o face posibilă.
Din acest motiv, Ziua Brâncuşi e mai mult decât o sărbătoare culturală. Pentru că opera lui nu e „anti” nimic. El construieşte cu o încăpăţânare calmă, aproape aristocratică. „Coloana fără sfârşit” nu e un gest de frondă, ci o idee pusă în picioare, literalmente: un vertical al speranţei, repetat până când devine afirmaţie.
„Poarta Sărutului” nu e o poartă care separă, ci una care trece iubirea dintr-o parte în alta, ca pe un lucru firesc. Iar „Masa Tăcerii” e, poate, cea mai fină ironie brâncuşiană: într-o lume care se explică fără oprire, el ne aşază în jurul unei mese unde nu se cere nimic, doar prezenţă.
Avem o fascinaţie aproape sportivă pentru „a demola”: să dărâmăm idei, instituţii, oameni, tradiţii, uneori înainte să înţelegem de ce erau acolo. Demolarea e rapidă, oferă satisfacţie instantă, produce aplauze pe termen scurt. Construirea e lentă, cere disciplină şi responsabilitatea rezultatului.
Brâncuşi a ales calea grea: să facă ceva durabil. El a construit punţi între sat şi Paris, între tradiţie şi avangardă. A arătat că poţi fi local fără să fii provincial şi universal fără să-ţi pierzi rădăcina.
Brâncuşi n-a vrut să sculpteze pasărea. A vrut să sculpteze zborul. Iar noi, poate, n-ar trebui să ne mulţumim să „schimbăm” lucruri. Ar trebui să schimbăm înălţimea la care le gândim. Să construim, nu să demolăm. Şi să o facem cu acea ironie fină care nu răneşte, ci luminează, iar pe mediocri îi lasă, liniştiţi, în lumea lor.
Citește și