Sanda Viţelar
În administraţia publică românească, comunicarea cu cetăţenii a ajuns, de prea multe ori, un exerciţiu de imagine personală. În loc să informeze, să explice şi să clarifice, mulţi primari sau şefi de instituţii sunt preocupaţi în primul rând să se promoveze. Orice lucrare devine „realizarea mea”, orice proiect este „viziunea mea”, orice investiţie apare însoţită de fotografii atent alese şi mesaje despre implicare, determinare şi succes.
Funcţia publică este tratată ca un cont de marketing personal, deşi nu imaginea ar trebui să fie miza, ci informarea corectă a celor care plătesc, prin taxe, tot acest aparat.
Diferenţa dintre promovare şi comunicare publică este simplă, dar ignorată cu desăvârşire. Comunicarea înseamnă să le spui oamenilor ce se face, de ce se face, cât costă, cât durează şi ce impact are asupra vieţii lor. Înseamnă să anunţi restricţii de trafic înainte să apară blocajele, să explici de ce întârzie un proiect, să spui când cresc taxele şi din ce motiv.
Promovarea, în schimb, mută accentul de pe instituţie pe persoană. Nu contează procesul, nu contează detaliile, contează fotografia din şantier şi mesajul despre „încă un pas important pentru dezvoltare”.
Problema nu este doar una de stil, ci de onestitate administrativă. Pentru că acolo unde comunicarea reală ar presupune explicaţii şi asumare, promovarea preferă sloganuri şi formule goale. Iar când lucrurile nu merg bine – şi inevitabil, în administraţie apar blocaje, întârzieri, contestaţii sau lipsă de finanţare – apare reflexul preferat: vina este întotdeauna a altcuiva.
Dacă proiectul întârzie, este de vină guvernul. Dacă nu sunt bani, este de vină ministerul. Dacă o licitaţie a fost blocată, este de vină legislaţia. Dacă o investiţie nu a început, sunt de vină „greaua moştenire” sau „birocraţia de la Bucureşti”. Dacă apare o problemă locală, responsabilitatea se diluează rapid în instituţii abstracte, proceduri complicate sau în erori ale administraţiilor anterioare.
În schimb, atunci când ceva se finalizează, meritele devin personale, vizibile şi intens comunicate.
Această logică spune multe despre modul în care este înţeleasă comunicarea publică: succesul se personalizează, eşecul se externalizează.
În realitate, oamenii nu au nevoie să li se spună cât de implicat este un primar sau cât de „dinamică” este o conducere. Au nevoie să ştie ce se întâmplă concret şi, mai ales, de ce nu se întâmplă atunci când lucrurile stagnează. Încrederea nu se construieşte din fotografii festive şi formulări optimiste, ci din explicaţii clare, inclusiv atunci când situaţia este neplăcută.
O administraţie matură nu comunică doar reuşitele, ci şi problemele, riscurile şi limitele. Şi dacă reuşeşte să comunice corect problemele şi să explice situaţia, pe termen lung câştigul de imagine este infinit mai mare decât Like-urile la pozele de pe şantier.
Din păcate, în multe cazuri, comunicarea oficială a instituţiilor seamănă mai mult cu o campanie electorală permanentă. Canalele publice sunt pline de mesaje despre realizări, proiecte „în plină desfăşurare” şi planuri ambiţioase, dar aproape goale atunci când apar întârzieri sau decizii nepopulare. Instituţia dispare în spatele persoanei, iar interesul public se confundă cu interesul de imagine.
Această confuzie are un cost. Oamenii devin tot mai sceptici, mesajele oficiale sunt privite ca propagandă, iar informaţia cu adevărat utilă se pierde în zgomotul de autopromovare. Când fiecare comunicat vorbeşte despre succes, chiar şi atunci când realitatea arată altceva, credibilitatea instituţiei începe să se erodeze.
Regula ar trebui să fie simplă: dacă un mesaj nu îl ajută pe cetăţean să înţeleagă o decizie, un cost, un termen sau un impact concret asupra vieţii sale, atunci nu este comunicare publică. Este promovare. Iar promovarea pe bani publici, dublată de obiceiul de a muta responsabilitatea în altă parte atunci când apar probleme, nu este o strategie de imagine.
Este o formă de evitare a responsabilităţii iar în mentalul societăţii se inserează ideea de victimă sau de incompetenţă, depinde de fiecare.
Administraţia nu are nevoie de lideri care să explice de ce altcineva este vinovat. Are nevoie de lideri care să explice ce se întâmplă, ce nu merge şi ce pot face, concret, pentru a rezolva situaţia. Restul nu este comunicare. Este doar imagine. Iar imaginea, nu ţine loc de administraţie.
Citește și