Cosmin Pol
Sub ninsori şi ploi reci care nu mai spală nimic, stau crucile vechi la margine de drum. Lemnul crăpat, vopseaua căzută, iar chipul Celui Răstignit abia se mai ţine de lume. Pe tablă subţire, odinioară vie, curge acum doar rugină, nepăsare şi uitare. Ochii Lui nu mai privesc pe nimeni, pentru că nimeni nu mai priveşte înapoi.
Troiţele şi crucile ce împodobeau drumurile cu urmele credinţei se înclină ca nişte bătrâni obosiţi, părăsite de paşi, părăsite de rugăciune, părăsite de tine.
Cândva, o mână a postit şi a plâns înainte să aştearnă culoarea. Nu era doar vopsea, era credinţa pusă în rană, era durere pusă în lumină.
Astăzi, tabla se rupe, lemnul cade, iar Dumnezeu rămâne suspendat
între cer şi nepăsarea noastră, ca un martor prezent la degradarea sufletului spre cele trecătoare şi efemere ca un fum.
Şi atunci întrebarea cade mai greu decât ploaia: A murit Iisus pe Cruce, sau L-am lăsat să moară pironit pe crucile pictate pe tablă ce stau tăcute la marginea drumului?
Nu cuiele L-au ucis a doua oară, ci uitarea şi nepăsarea noastră.
Nu suliţa, ci graba efemeră, nu romanii, ci noi.
În Postul Paştelui, când încă mai ai timp, nu trece pe lângă ele ca pe lângă un lemn mort.
Atinge-le, ridică-le, restaurează-le, române!!
Cheamă mâna care ştie să picteze din nou suferinţa cu sens, nu tiparul ieftin care nu a simţit niciodată dure
rea şi sensul în Înviere. Pentru că este o diferenţă între răstignirea pictată cu post şi rugăciune şi răstignirea tipărită fără suflet de o maşină. Una a fost născută din credinţă, iar cealaltă din grabă şi electricitate.
Una te priveşte, cealaltă doar există.
Şi poate, când culoarea se va întoarce pe lemn, când chipul Lui va fi din nou viu, când troiţa nu va mai sta în genunchi, ci dreaptă, atunci vei înţelege că Dumnezeu nu a plecat niciodată, noi am plecat. Dar încă te aşteaptă Hristos pe o cruce veche, la margine de drum.
Citește și