Prof. Mihai Teodor Naşca
Avem o plăcere neostoită de a ne poziţiona mereu în rolul lui „Gică Contra”. Mereu să găsim o problemă în orice rezolvare.
E boală veche, ce s-a agravat de vreo câţiva ani. Nu mai găsim oameni cu care sa împărtăşim trăiri, cu care să ne bucuram de orice nimic al acestei lumi trecătoare. Astăzi avem doar judecători şi specialişti în orice, doar de dragul de nu fi aşa cum spunem, de a judeca, mereu, orice, în termeni apocaliptici.
Ai senzaţia că, atunci când dialoghezi, cu cineva musai trebuie să primeşti verdicte total în contrast cu ceea ce spui şi faci, că a devenit o modă să urăşti, să combaţi, să despici totul şi să emiţi, neapărat, păreri în contradictoriu.
Se face gaură in cer dacă eşti de acord cu cineva, pari slab, fără personalitate dacă ai curajul să fii de acord sau să recunoşti în celălalt şi valenţele sale pozitive. Nu se cade, pentru ca orgoliul tău să fie satisfăcut, avem nevoie musai sa ne situăm pe o poziţie contrară: lasă că ştiu eu că nu e chiar aşa…
Toată imaginea noastră ar fi distrusă, ca într-un joc de cărţi, dacă am admite că şi celălalt are părerea sa şi că pentru Univers, părerile noastre sunt complet inutile, dar pentru orgoliu sunt vitale. „Deşteptăciunea” asta rezidă mereu în satisfacera orgoliului, în nevoia de validare, de a apărea ca un gânditor, un cunoscător în toate cele.
Un înţelept veritabil tace de cele mai multe ori, pentru că nu are nevoie de validare, nu are nevoie de corul lăudătorilor să simtă pulsul pieţei, el ştie ce cunoaşte şi nu îşi cârmuieşte înţelepciunea după părerile celorlalţi.
Lucrurile sunt bune sau rele, după cum te poziţionezi tu faţă de ele. În ansamblu, sunt întâmplări menite să le petreci. Cum le gestionezi, creezi păreri despre ele, că adevărul nu este universal.
O vreme bună de întoarcere la noi…
Citește și