Niciun oficial local, județean sau guvernamental nu a fost prezent azi, 9 martie, la manifestările organizate la Târgu Mureș cu ocazia Zilei Deținuților Politici Anticomuniști din perioada 1944–1989. Absența lor nu este doar regretabilă, ci profund rușinoasă. Este un gest incalificabil, o dovadă de dispreț față de memoria celor care au suferit în temnițele comuniste și față de istoria acestei țări.
Autoritățile au fost invitate oficial, dar nu au catadicsit să participe pentru a-și aduce omagiul celor care, în cea mai întunecată perioadă a istoriei României, au stat drepți și nu s-au lepădat de credința lor că libertatea este cel mai sfânt dar dat de Dumnezeu oamenilor. Pentru această credință au fost arestați noaptea, bătuți, înfometați, umiliți și, în multe cazuri, uciși în închisorile comuniste. Cei care au supraviețuit poartă și astăzi mărturii cutremurătoare.
Avem datoria morală de a duce mai departe aceste mărturii, de a spune adevărul și de a apăra libertatea pentru care acești oameni au suferit. Crimele comunismului nu pot fi uitate și nu pot fi relativizate. Ele fac parte din istoria noastră și din conștiința noastră.
Cu atât mai gravă este absența celor care astăzi reprezintă instituțiile statului. Prin lipsa lor, acești demnitari nu fac decât să contribuie la uitare, la indiferență și la ștergerea memoriei colective. În loc să fie prezenți acolo unde se cinstește suferința și sacrificiul unor oameni care au apărat libertatea, au preferat să ignore un moment de profundă semnificație morală și istorică.
Probabil prea ocupați cu jocuri de culise prin cancelarii, cu negocieri obscure sau cu administrarea intereselor de moment, cei care conduc vremelnic orașul și județul au considerat că nu merită să acorde o oră din timpul lor pentru a onora memoria victimelor comunismului. Este o atitudine rușinoasă, care spune multe despre respectul pe care îl au pentru istorie, pentru suferința înaintașilor și pentru valorile libertății. Pentru că, în mintea lor scurtă, astfel de momente nu încap. Să nu mai vorbim despre starea deplorabilă a monumentului, al cărui soclu este afectat. Pentru că, în mintea lor scurtă, astfel de momente nu încap.
Asociația Foștilor Deținuți Politici și Victime ale Dictaturii – filiala Mureș a organizat, astăzi, de la ora 11.00, la Monumentul Foștilor Deținuți Politici, Deportaților în URSS și Victimelor Comunismului, de pe strada Gheorghe Marinescu, din spatele Casei de Cultură „Mihai Eminescu”, o ceremonie religioasă de pomenire a celor care au fost încarcerați sau au murit în închisorile comuniste.
Cei aproximativ 45 de participanți au asistat la Te Deum-ul religios săvârșit de părintele protopop Ioan Fărcaș, de la Biserica Greco-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” din cartierul Tudor. Preotul reformat Szabó László, de la Parohia Orașul de Sus din cartierul 22 Decembrie, s-a adresat celor prezenți și a rostit mai multe rugăciuni.
CITEȘTE ȘI Mureș: 91 de adăposturi de protecție civilă pentru situații de urgență
Comunismul a făcut mai multe victime decât Primul și Al Doilea Război Mondial la un loc. “Aici e țara fără de lege și a mormintelor fără de cruci”
A urmat discursul plin de învățăminte al președintelui Asociației Foștilor Deținuți Politici și Victime ale Dictaturii – filiala Mureș, profesorul Nistor Man, fost deținut politic. Îl vom reda integral în cele ce urmează:
“Preacucernice părinte protopop, onorat părinte, onorată asistență, dragi deținuți politici. E în obiceiul popoarelor civilizate de a-și sfinți morții și eroii. Popoarele, spune istoria, care nu și-au cinstit morții au ajuns robii altor popoare și au dispărut. Cinstirea trecutului face parte din onoarea noastră.
Suntem prezenți să ne aducem aminte de eroii noștri, cei care au trecut prin teroare, prin frică, ani îndelungați au răbdat arestarea noaptea, cu percheziții în casă noaptea, când toate lucrurile din casă erau răsturnate și risipite.
Am trăit amenințarea, înjurătura, frica. Am trăit interogatorii care durau 12 ore, 24 de ore, 36 de ore. Nu aveam voie să dormim. Ei se schimbau, noi eram în fața lor obligatoriu treji. Am primit bătaie la tălpi. Dar bătaia la tălpi nu o simți în tălpi, o simți ca o furcă în creier. Așa au știut ei să domine lumea, prin foame, prin frică.
Am trăit în celula neagră, unde nu se vedea nimic și unde mâncarea era o dată la trei zile. Am avut obloane pe geamuri, am dormit pe ciment, am trăit în închisorile supraaglomerate. Nu mai era loc în închisoare, atâția arestați erau. Ni s-a spus în închisoare să nu-i așteptăm pe americani, că înainte să vină americanii ne împușcă pe toți.
Stéphane Courtois, un francez care a scris Cartea neagră a comunismului, spune clar: Comunismul, care s-a întins de la Marea Baltică până la Oceanul Pacific, de la Oceanul Înghețat din Nord până aproape de mările calde, are mai mult de 100 de milioane de victime, mai mult decât Primul Război Mondial și Al Doilea Război Mondial la un loc. Dacă Primul Război Mondial a avut 30 de milioane, iar cel de-al Doilea 60 de milioane, comunismul a avut 100 de milioane.
Un cercetător istoric român mai nou, care scrie despre comunismul cel roșu, vorbește de 120 de milioane de victime.
Azi purtăm în noi numele însângerate ale închisorilor: Aiud, Gherla, Sighet, Canal, Balta Brăilei. 62 de închisori din țară erau neîncăpătoare pentru deținuți. Așa s-a suferit! Și țineți minte că un lucru greu de suportat a fost dorul de casă și iubirile care au murit.
Nu pot să-l uit pe Ion Suciu, episcop de Blaj, care a spus foarte clar: „Vine peste noi stepa, vine pustiul, vine urâciunea pustiirii. Ochii istoriei sunt îndreptați împotriva noastră. Azi vom vedea cine este pentru Iuda și cine este pentru Cristos.”
Am suportat închisoarea fără regrete, fără supărări. Îl citam mereu pe Sfântul Ioan al Crucii: „Si Deus pro nobis, quis contra nos?” – „Dacă Dumnezeu este cu noi, cine poate fi împotriva noastră?”. Și încă ceva: nu uitați, când vine seara, fiecare va fi judecat după dragoste.
Era vremea când opresiunea și crima erau organizate ca orice producție industrială, când deținuții politici au reprezentat reflexul național de respingere a comunismului, când se săvârșea crima în deplină cunoștință de cauză. Ni se spunea mereu la muncă: aici e țara fără de lege și a mormintelor fără de cruci.
Cei ce au făcut România Mare — Iuliu Maniu pentru Transilvania, Pantelimon Halippa pentru Basarabia, Ion Nistor — toți au fost închiși și au murit în închisoare.
Noi, deținuții politici, am fost duși până la porțile iadului. Două genii ale culturii române, Enescu și Brâncuși — cenușa lor se odihnește în pământ străin. La fel și doi mari universitari, Mircea Eliade și Emil Cioran, nu au putut ajunge în țară.
Václav Havel, fostul președinte al Cehoslovaciei și apoi al Cehiei, dramaturg, a fost întrebat de ce nu scrie drama comunismului. A răspuns că a scrie această dramă, cu milioane de victime, cu milioane de eroi, cu milioane de personaje pe o întindere enormă din Europa până în Asia, că această treabă nu o poate crea nimeni, numai Dumnezeu.
Azi suntem prezenți pentru a îndeplini un testament, un legământ. În închisori și în lagărele de muncă făceam lanțuri de rugăciuni. În lanțul de rugăciune nu știa decât următorul de după tine. Îl anunțai pe drum, la muncă, ziua și noaptea. Un lanț de rugăciune putea să țină trei luni, un an de zile sau chiar doi ani.
Nu pot să închei fără să-l citez pe președintele Rusiei, Boris Elțin, care a ajuns în Statele Unite ale Americii, invitat în Senat. Și ține următorul discurs: „Idolul comunismului, care a răspândit pretutindeni vrajbă socială, dușmănie și o brutalitate fără egal, care a insuflat frică în comunitatea umană, s-a prăbușit.”
Să nu uităm: comunismul, regim nelegitim, străin de neam și ateu, ne-a întemnițat și i-a ucis pe cei mai buni dintre noi, călcând în picioare legile umane. Și acum să ne rugăm…”
Dragoș Bardoși
URMĂREȘTE ȘI