Adrian Armand Giurgea
Astăzi vreau să vă rog să vă uitaţi în jur. Cu atenţie. Şi, împreună, să răspundem sincer la câteva întrebări. De ce am ajuns atât de repede cu oiştea-n gard? Ce nu ne place la libertate? Sau… ce fel de libertate ne dorim, de fapt? Poate chiar şi la întrebări mai dure.
Cât de liberi suntem? Cine ne-a luat libertatea? Cu cât am vândut-o? Iar, în final, poate vom afla răspunsul la o întrebare pe care ar trebui să ne-o punem în fiece dimineaţă. Cine suntem noi, de fapt? Suntem noi cu adevărat? Suntem ceea ce vrem să fim? Suntem imaginea care se vinde sau vindem orice pentru a supravieţui?
Sunt sigur că după ce veţi fi făcut acest exerciţiu vă veţi simţi mult mai bine. Nu neapărat mai liberi. Şi nici mai realizaţi. Dar veţi fi mai împăcaţi cu propria persoană. Pentru că, în final, va trebui să acceptaţi realitatea.
Mă tem însă că mulţi nu o vor face. Nu s-au mai uitat de ceva vreme în oglindă. Ei zic că s-au îngrăşat şi nu le place fotografia de pe sticlă. Sau că au încărunţit. Dar, de fapt, se tem să recunoască, simplu, că sunt nişte impostori. Parveniţi ai zilelor noastre.
Care s-au zbătut doar pentru a accede la funcţii şi la bani. Au minţit, au dat din coate şi au călcat în picioare inclusiv prieteni sau prietenii pentru a parveni. Şi-n tot timpul acesta au pozat în binefăcători. În samariteni. Au minţit permanent spunând că tot ceea ce fac este pentru ceilalţi. Că nu îi interesează propria chiverniseală. Însă au pus leu peste leu, funcţie lângă funcţie pentru că, nu-i aşa, nu se ştie niciodată când e nevoie de ele la dosar…
Şi s-au cocoţat de fiecare dată în frunte, ca păduchele, doar, doar, vor rămâne acolo. Fără a ţine seama de faptul că mereu se va găsi un altul, mai proaspăt, mai viril, care le va aplica scatoalca ce îi va trimite la fundul istoriei. Unii însă au intuit ce va urma şi s-au pus din timp la lucru. Şi-au creat astfel eşafodaje pe care să poată reveni uşor la lumină. Mai curaţi şi mai avizi de bani şi de putere decât au fost atunci când, luaţi prin surprindere, au fost aruncaţi în ţărână.
Am putea spune că au experienţă. Asta dacă nu cumva au scris în ADN direct secretul parvenirii. Aşa cum şarpele are puterea de a se regenera ori de câte ori este tăiat în bucăţi. Moare doar când i-ai turtit capul… Aşa şi parvenitul. Impostorul care are scris în ADN, ca o predestinare, joaca sisifică a minciunilor frumos spuse astfel încât, călcând pe cadavre, să nu se oripileze nimeni, ba chiar să aplaude puterea lui de a se reinventa. Căci impostorul, parvenitul, nu va fi niciodată la fel, deşi, în esenţă şi chiar superficial, la vedere, va fi acelaşi.
Căci va avea altă privire, altă emfază şi va reuşi de cele mai multe ori, până va fi iarăşi dat în vileag, să se vândă mulţimii gata să se închine oricând zeilor falşi. Şi, uite aşa, după ce au mâncat liniştiţi banul public, după ce şi-au tras partea leului din orice afacere, odată aruncaţi în praf, impostorii, gata de parvenire, se scutură şi pornesc din nou. Şi nu suflă greu. Ei sunt obişnuiţi. Îşi caută doar pietrele de opintire pe care să se susţină. Deunăzi l-am văzut pe unul. E gata iarăşi să ne dea lecţii şi soluţii. Ca şi cum el, imaculatul, abia acum s-a trezit. Şi împroaşcă băncile cu zoaie, ca şi cum ni s-ar fi terminat duşmanii.
Da, omul simte că ne-am săturat să ne certăm pe etnii. Că, nu-i aşa, toţi suferim la fel… Da, indiferent că vorbim de ai lui Viktor sau de ai lui Ilie… Suferim la fel. Sărbătorim la fel. Şi acum, că vine 15 martie, dar şi la iarnă, pe 1 Decembrie. Chiar dacă unora nu le place. Suntem împreună… Iar parvenitul a simţit că locul de dat cu capul, acum, după ce ani în şir a lălăit-o naţionalist, ar fi băncile. Dar şi războaiele. Că nu ne place să dăm banii înapoi, dacă am luat credite.
Şi teama de război este augmentată atunci când ţi se mai şi spune că plăteşti pentru războaiele altora… N-ar fi nici o problemă dacă toate astea le-ar spune cineva care să le şi creadă. Cineva pur. Cineva care nu a mâncat usturoi… Dar când ţi le vinde unul a cărui gură pute precum canalul, nu ai cum să nu te scârbeşti şi să te întrebi: oare chiar nu mai există ruşine? Oare chiar nu mai există nici măcar o fărâmă de bun-simţ? Oare mai au loc oamenii buni printre atâtea canalii?
Este peste puterea mea de acceptare a acestei tipologii umane. Şi, tocmai de aceea, vă invit să vă uitaţi în jur. Să îi înţelegeţi sau să îi înţelegem împreună. Să ne răspundem singuri la întrebări şi să aflăm cât am contribuit noi înşine la parvenirea lor?! Oare am fost şi vom fi din nou, noi, pietrele lor de opintire?! Oare chiar au în ADN vreun secret sau impostura este cea care le-a dat şi le dă puterea de a fi mereu altceva decât ceea ce sunt cu adevărat?
Şi aşa, privind în jur şi căutând explicaţii, poate ne vom înţelege pe noi. Şi ne vom ierta. Iar dacă nu vom reuşi atât de simplu, fără a deveni agresivi sau mitocani, putem încerca să-i scuipăm academic atunci când îi întâlnim. Pentru că ei vor fi mereu scrobiţi la gulere şi se vor prezenta ca făcând parte din categoria oamenilor şcoliţi. De fapt, nişte păduchi parazitând cultura sau ştiinţa adevărată, parazitând fără ruşine adevăraţii învăţaţi ai urbei sau ai ţării.
Căci ei, impostorii, parveniţii, nu vor fi niciodată cu adevărat ceva în afara banilor şi a funcţiilor. Şi mai au şi vocaţie de mincinoşi! Mint cu atâta sinceritate că ajung ei înşişi să se creadă. Impostori… Aştia sunt şi au fost campionii noştri la curling, cu CV-uri romanţate şi averi făcute exact ca gradele, la apelul bocancilor! Aghiotanţi care s-au vrut mereu şefi şi au sfârşit, în cele din urmă, vierme…
Şi închei prin a cita un moş pe care tocmai l-am auzit spunând simplu: să fii bun, căci oameni cu bani sau oameni cu funcţii sunt mulţi, însă oameni buni din ce în ce mai puţini…
Citește și