Ciprian Năprădean
Observ la ştiri că panica teroristă e în creştere. Că Iranul îşi activează creeperii din Europa. Mintea îmi zboară 100 de ani în trecut şi vă spun si vouă povestea. Imediat după Primul Război Mondial, erau mai mulţi perdanţi, dar mă voi referi la doi: Germania şi Rusia bolşevică. Unul fusese învins şi umilit prin tratate, iar celălalt speriase continentul cu revoluţia proştilor. În clubul respectabil al democraţiilor occidentale nu erau primiţi nici măcar pe hol. Aşa că au făcut ce fac de obicei looserii, s-au împrietenit între ei.
În 1922 au semnat tratatul de la Rapallo. Oficial era o poveste plictisitoare despre colaborare economică şi reluarea relaţiilor diplomatice. Neoficial însă, Rapallo a fost un fel de paravan, în spatele căruia doi proscrişi îşi lustruiau armele ruginite.
Una dintre cele mai interesante isprăvi ale acestei prietenii dubioase a fost Şcoala de tancuri de la Kama, lângă Kazan. Germania avea o mică – mare problemă: Tratatul de la Versailles îi interzicea armata modernă, inclusiv tancurile. Dar dacă nu ai voie să conduci tractorul în propria curte, te duci la vecinul, care nu dă socoteală nimănui, şi-i pui blindaj.
Aşa au ajuns ofiţerii germani să se antreneze pe ascuns în URSS. La Kama se testau prototipuri, se studiau tactici, se formau profesionişti. Printre elevi se aflau viitorii comandanţi ai blitzkrieg-ului, generalii care aveau să transforme tractorul în tanc. Practic, Germania învăţa cum să ocolească tratatele, iar URSS învăţa cum să construiască o armă modernă.
Prin anii ’30 colaborarea s-a cam subţiat. Hitler şi Stalin nu erau chiar genul de vecini care să împartă gardul fără să se suspecteze reciproc. Dar seminţele erau deja plantate. Sovieticii văzuseră cum gândesc inginerii germani, cum se organizează unităţile blindate, cum se testează o armă.
Aşa că, atunci când Hitler a ordonat atacul asupra URSS, nemţii au avut parte de o maaaare surpriză. În toamna lui 1940 apăruse deja pe câmpul de luptă un tanc care le-a stricat calculele: T-34. Blindaj înclinat, mobilitate bună pe orice tip de teren, tun excelent. Ofiţerii germani se uitau la el ca la o fantomă de oţel. Cum de scoseseră ruşii, consideraţi de propaganda nazistă nişte barbari, o asemenea maşinărie?
E foarte posibil ca o parte din răspuns să se afle chiar în acea şcoală discretă de la Kama. Când te antrenezi ani de zile cu inginerii celui mai avansat rival militar, mai rămâne câte ceva în carneţelul de notiţe.
Îmi pare că surpriza germanilor din 1940 seamănă mult cu surprizele prezentului. De pildă, uimirea americanilor şi israelienilor când descoperă că Iranul a scos din pălărie rachete hipersonice precum Fattach 2 şi probabil Fattach 3. Brusc, toată lumea întreabă: „Dar de unde au învăţat sălbaticii ăştia?”
Răspunsul e mereu acelaşi, ajunge ca unul să inventeze roata, pentru ca toţi ceilalţi să o observe şi să încerce să o copieze. Prost nu este cel care învaţă de la adversar, ci acela care crede că adversarul său nu este capabil să o facă.
Citește și