Ileana Sandu
Varujan Vosganian, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, a atras atenţia asupra „deficitului cultural” al societăţii româneşti, punându-ne, practic, în faţă, oglinda modului în care reacţionăm ca public: senzaţionalul a devenit rege, iar reflecţia şi argumentul – excepţii.
O crimă – dar să fie cât mai odioasă şi să curgă cât mai mult sânge – , un scandal – dar cu cât de multe ţipete şi înjurături -, un incendiu – dar cu cât mai mulţi morţi sau mutilaţi pe viaţă – provoacă valuri imense de atenţie, în timp ce o analiză serioasă despre politică, economie sau cultură rămâne aproape invizibilă.
Reţelele sociale, care ar fi putut deveni un spaţiu de dezbatere publică, o agora modernă, funcţionează adesea ca un amplificator al emoţiilor primare, iar revistele culturale, odinioară vectori ai dezbaterii şi analizei, s-au prăbuşit sub povara subfinanţării. Tirajele s-au redus, multe au trecut exclusiv în online, iar conţinutul lor circulă doar între redacţii, fără să mai ajungă la publicul larg.
Foste biblioteci rurale s-au transformat în cămări pentru depozitarea cartofilor, iar în lipsa librăriilor, cărţile împart frăţeşte rafturile din supermarketuri, „cot la cot” cu borcanele de castraveţi muraţi. Astfel, instrumentele care ar fi trebuit să menţină exerciţiul cultural sunt marginalizate exact atunci când societatea are cea mai mare nevoie de ele, lăsând loc urii şi impulsivităţii, alimentând terenului fertil al invectivei.
Nu doar că senzaţionalul vinde mai bine, dar a ajuns să domine aproape complet spaţiul conversaţiei publice. Am citit, cu oroarea aferentă, o judecată de valoare din „puţul gândirii” unui postac supărat pe lume şi pe viaţă, cum că, să-l vadă prăbuşit la pământ şi nu i-ar da un pahar cu apă unui personaj care „a distrus ţara”, ehe, ştim noi cine…
Copleşiţi de situaţie, psihologii avertizează că mediul online stimulează reacţiile impulsive şi reduce capacitatea de reflecţie. Dar dincolo de explicaţiile psihologice rămâne un fapt simplu: o societate care îşi pierde exerciţiul culturii ajunge să comunice tot mai mult prin înjurătură, autocondamnându-se la superficialitate şi manipulare.
„Deficitul cultural” nu înseamnă doar biblioteci mai goale sau tiraje mai reduse, ci o slăbire a fibrei intelectuale a societăţii. Or, când această fibră se atrofiază, spaţiul public devine vulnerabil la simplificări şi uşor de ocupat de zgomot, resentiment şi instincte primare. În locul curiozităţii intelectuale apare excitarea colectivă provocată de tragedii. În locul argumentului – reacţia viscerală. În locul dialogului – verdictul pripit.
Exerciţiul culturii nu este e un moft, ci reprezintă singura armă împotriva mediocrităţii colective: fiecare carte ignorată, fiecare idee care nu este discutată şi fiecare discuţie redusă la emoţie şi senzaţional reprezintă tot atâţia paşi către o societate în care oamenii nu mai ascultă, nu mai înţeleg şi nu mai gândesc.
Instituţii precum Uniunea Scriitorilor din România sau personalităţi publice precum Varujan Vosganian pot atrage atenţia asupra problemei, dar prestigiul culturii nu poate fi restabilit doar prin apeluri simbolice. Este nevoie ca spaţiul mediatic să redea vizibilitate ideilor, nu zgomotului şi furiei.
Citește și