Motto: „Un om poate fi distrus, dar nu poate fi înfrânt” (Ernest Hemingway)
Destinul profesorului Nistor Man este strâns legat de una dintre cele mai dramatice pagini ale istoriei recente a României – anii represiunii comuniste. Fost deţinut politic, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România – Filiala Mureş este unul dintre martorii direcţi ai unei epoci în care libertatea, credinţa şi demnitatea umană au fost puse la grea încercare.
S-a născut la 1 august 1929, în satul Şieu, din Maramureşul istoric, într-o familie de ţărani mijlocaşi, în care munca, credinţa şi responsabilitatea civică erau valori fundamentale. Bunicul său, Gheorghe Man, fusese primar liberal al comunei în perioada austro-ungară şi după 1918, iar tatăl său era apropiat de valorile naţional-ţărăniste. De la mama sa, Maria Man, o femeie energică şi neobosită, a moştenit disciplina şi puterea de a merge mai departe în cele mai grele împrejurări. „De la ea am învăţat să nu ştiu ce-i oboseala, să muncim mai mult decât putem”, avea să mărturisească mai târziu.
Destinul său a fost însă marcat de o zi care i-a schimbat definitiv viaţa: 21 august 1948. „Era o zi ploioasă”, îşi aminteşte profesorul. Atunci a fost arestat de regimul comunist, iar anii care au urmat au însemnat aproape treisprezece ani de detenţie politică, petrecuţi în condiţii de izolare şi suferinţă greu de imaginat. „Am trăit răul absolut, închisoarea absolută”, spunea el într-o mărturie rostită peste ani. „Am aproape 13 ani de închisoare; niciodată nu m-a vizitat familia, n-am scris nicio scrisoare acasă, mi s-a făcut de două ori înmormântarea.”
După eliberare, drumul său nu a fost lipsit de obstacole. Din cauza trecutului său de deţinut politic, a fost îndepărtat de la studiile de Istorie şi Teologie. În cele din urmă a absolvit Filologia la Cluj şi a devenit profesor de limba română şi franceză, fiind pentru generaţii întregi de elevi un model de cultură, demnitate şi verticalitate.
Pentru suferinţele îndurate şi pentru forţa morală cu care şi-a trăit viaţa, în 2018, profesorul Nistor Man a fost decorat la Palatul Cotroceni de către fostul preşedinte Klaus Iohannis, cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler, în semn de respect pentru demnitatea şi curajul cu care foştii deţinuţi politici au apărat valorile libertăţii.
În rândurile care urmează, profesorul Nistor Man vorbeşte despre anii detenţiei, despre oamenii pe care i-a întâlnit în temniţele comuniste şi despre credinţa care i-a ajutat să reziste. „Am întâlnit mulţi oameni cu un comportament de sfinţi”, spune el. „Sfinţii pe care i-am întâlnit în închisori erau dedicaţi lui Dumnezeu şi folositori oamenilor.”
Interviul de faţă este, înainte de toate, o mărturie despre memorie, demnitate şi puterea spiritului omenesc de a rămâne liber chiar în condiţii neomeneşti.
— Domnule profesor, vă rog să ne spuneți cum era copilăria și tinerețea dumneavoastră înainte de instaurarea regimului comunist în România.
— M-am născut în 1929. Din 1929 până în 1940 n-am știut de niciun necaz. Copilăria la țară era frumoasă, părinții mei erau gospodari, aveam de toate și eram fericit.
— Ce valori ați primit în familie și la școală care v-au format?
— Prima este credința. Am luat de la mama spiritul și darul rugăciunii. Rugăciunea este un dar: îl primești, poți să fii fericit; nu-l primești, ești în afara omenirii.
— Când ați simțit pentru prima dată că libertatea și credința sunt amenințate de regimul comunist?
— Am simțit odată cu instalarea comunismului, după 6 martie 1945. Deja bisericile începeau să fie controlate de grupuri de comuniști care veneau în sate, urmăreau și notau oamenii care mergeau la biserică. Așa a început comunismul.
— Ce v-a determinat, ca tânăr, să vă opuneți comunismului, într-o perioadă în care frica a dominat societatea?
— M-am opus comunismului pentru că sistemul era împotriva credinței și împotriva libertății oamenilor, ori eu eram un om credincios.
— Vă amintiți momentul arestării, cum s-a petrecut arestarea și ce ați simțit atunci, în acel moment?
— Arestarea a fost într-o zi de sâmbătă, pe 21 august 1948. Trebuia să merg la lucru, la cosit, dar în ziua aceea a plouat și am stat acasă. La ora 12 a venit jandarmeria și m-a luat de acasă. Au făcut o mică percheziție în casă. Au găsit un calendar vechi cu chipul regelui Mihai I. Un jandarm a spus celorlalți colegi să lase calendarul acolo, să nu mai facă caz… Și l-au lăsat acolo. Apoi m-au dus la Securitate.
— Cum au decurs anchetele și procesul?
— Anchetele nu erau organizate. Ei nu știau decât să bată. Primul lucru era să te bată și să te pună la dormit într-o hurubă unde era numai o scândură și trebuia să stai pe scândură în hainele tale. Și primele patru zile n-am primit de mâncare. Deci prin foame, prin frig, că era o vară ploioasă, și uite așa ne-au ținut la anchetă…
— De ce v-au acuzat?
— Pentru că am făcut o organizație anticomunistă. Am făcut o organizație de tineri anticomuniști, care nu era altceva decât niște tineri creștini care luptam împotriva comunismului. Le-am spus că suntem anticomuniști. Pe față!
CITEȘTE ȘI Rușine autorităților publice din Mureș! Niciun oficial la comemorarea deținuților politici
— La acea vârstă foarte tânără ați realizat ce înseamnă condamnarea la ani de închisoare?
— Nu ne-am dat seama, pentru că ne-au luat de la început foarte aspru. Fără mâncare, prin foame și prin frig. Asta tot timpul. De altfel, închisoarea noastră era numită 3F: foame, frig și frică.
— În ce închisori ați fost închis și care dintre ele v-a rămas cel mai adânc întipărită în memorie?
— Am trecut prin multe închisori ale Securității: Sighet, Baia Mare, Oradea, Cluj-Napoca, Sibiu, Constanța. De obicei eram mutați dintr-un loc în altul pentru anchetă.
— Cum arăta o zi obișnuită din viața unui deținut politic?
— Scularea la ora 5:00. Stai în picioare sau la marginea patului. N-ai voie să te culci, n-ai voie să dormi până la ora 22:00. Dar, din cauza foamei, eram foarte slăbiți, însă nu aveam voie să ne culcăm. Noaptea trebuia să scoți mâinile afară, peste pătură, să se vadă mâinile, ca să nu te sinucizi, să nu faci ceva. Și pentru că era frig, băgai mâinile înăuntru. Dacă te prindea de trei ori că băgai mâinile înăuntru, a treia oară deja te scotea afară, primeai bătăi și te obligau să te plimbi. Eram mereu obosit.
— Care au fost cele mai grele momente prin care ați trecut în detenție?
— Cele mai groaznice momente? Păi știți cum e… nimic nu era plăcut, totul era foarte urât. Dar cel mai rău a fost când am ajuns la Jilava. Marin Moromete (ofițer / comandant asociat perioadei represiunii – n.n.) și Bănică (șeful gardienilor de la Jilava – n.n.), împreună cu alți gardieni, ne-au înconjurat și au început să ne bată. Ne băteau la grămadă, bătaie la grămadă, așa se făcea. Cu condeie – cozi de mătură – așa le spuneam noi, condeie. Toți aveau condeie…
— Ce vă ajuta să rezistați psihic și sufletește în acele condiții? Lanțul rugăciunilor despre care vorbeați alaltăieri la monument. Vă rog să ne spuneți mai în detaliu ce însemna.
— Lanțul rugăciunilor era unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am întâlnit. Erau lucruri de bucurie. Nu-l cunoșteai decât pe următorul. Nu știai cine mai face parte din lanț. Și noaptea venea unul care te scula: „Vezi că urmezi tu”, și făceam rugăciunile. Fiecare se ruga cum știa, cât știa, cât voia. Îl cunoșteam doar pe următorul. Așa făceam și când mergeam la lucru. Eu, cum știam cine e următorul, făceam în așa fel încât să mă pun lângă el la lucru, ca să îi pot spune că el urmează. Acest lanț putea să dureze trei luni. Depindea de situație, sau chiar un an și mai mult.
— Care era scopul acestui lanț?
— Era întărirea în fața opresiunii. Rezistența în fața lor.
— Credința a fost cea care v-a făcut să rezistați.
— Da.
— Ce fel de oameni ați întâlnit în închisori? Intelectuali, preoți, țărani, studenți, politicieni?
— Am întâlnit de toate: de la țărani la muncitori, preoți, inclusiv ortodocși care au fost închiși, la fel ca și cei catolici. La Peninsula, un lagăr destul de mare pe Canal, erau două brigăzi de preoți. O brigadă cuprindea 70–80 de oameni și li se dădea o normă, o normă grea. Canalul a fost făcut pentru distrugerea oamenilor. Erau unii care erau educați că trebuiau să muncească. „Eu muncesc până mor, pentru că asta e soarta, așa a vrut Dumnezeu să vin aici, să trăiesc aici, să muncesc, să mor.” Eu nu îi lăsam… Le spuneam că astfel îi fac pe plac diavolului.
— Există o întâlnire sau o persoană din detenție care v-a marcat profund?
— Da. Era un profesor, al cărui nume îmi scapă acum, care mă încuraja și care spunea: „Noi vom muri, dar voi veți scăpa. Nu uitați, duceți mai departe simbolul libertății și dragostea pentru libertate”. Îmi amintesc că îl citea pe Hugo Grotius, un jurist, filozof și diplomat olandez, considerat unul dintre părinții dreptului internațional modern. Este un diplomat olandez care a trăit în secolul al XVII-lea, pe vremea lui Ludovic al XIV-lea, și care scria… citez acum: „Libertatea este un drept dăruit popoarelor de Dumnezeu”.
El este numit creatorul dreptului ginților și tot ce spune în cartea De Jure Belli ac Pacis („Despre dreptul războiului și al păcii” – n.n.), că dreptul ginților (adică dreptul care reglementează relațiile dintre state și popoare — ceea ce astăzi numim drept internațional – n.n.) trebuie să fie garantat, pentru că libertatea este un drept dăruit popoarelor.
— Cum a fost momentul eliberării? Câți ani ați stat închis?
— Am fost închis 12 ani, 8 luni și 8 zile, în două reprize: o dată 7 ani și apoi încă 6 ani… vedeți că sunt aproape 13 ani.
— Cum a fost momentul eliberării? Cum vi-l amintiți?
— Momentul eliberării… Prima dată am făcut greva foamei. Eram la Securitate, la Baia Mare. Am declarat greva foamei pentru că nu mă lăsau să dorm. Când am declarat greva foamei, un colonel, Samoilă, mi-a spus: „Degeaba faci greva foamei, că mâine te eliberăm”. Eu știam că mai am de făcut încă un an de pușcărie, pentru că mi se adăugaseră trei ani la pedeapsă și eram în cel de-al treilea an de prelungire.
Dar el mi-a spus: „La 12 august ești liber.” „Cu ce-mi dovediți că mă eliberați? Dați-mi ceva scris.” „Cu nimic. Îți dau cuvântul meu de onoare că mâine te voi însoți la urcarea în autobuz ca să te duci de la Baia Mare la Sighet.” Pentru că i-am spus că nu mai vreau mâncarea lor, că m-am săturat de ea, colonelul m-a întrebat ce aș vrea să mănânc. I-am spus că aș vrea să mănânc piure de cartofi cu două bucăți de carne, dacă se poate să fie vită. Și mi-a adus exact ce am cerut. A doua zi m-au eliberat.
— Cum v-ați reconstruit viața după eliberare? Cât de greu a fost să vă reconstruiți viața?
— Am căutat să mă încadrez undeva la muncă, ca să am dreptul să dau la fără frecvență examene, ca să îmi termin liceul. Altfel nu te primeau, doar dacă erai om al muncii. M-am încadrat la pădure, la pontaj. Am fost făcut pontator pentru că aveam carte. Apoi am dat examenele la liceu și am reușit. Mi-am luat bacalaureatul — maturitatea, cum se numea atunci. Apoi am dat examen la facultate și am reușit și acolo.
— Ce v-a determinat să deveniți profesor, să vă dedicați educării tinerilor?
— Mi-a plăcut să lucrez cu tineretul. Mi-a plăcut să fiu tânăr.
— Ce le spuneați? Aveați voie să le spuneți atunci, la școală, despre ce ați pățit?
— N-aveai voie, n-aveai voie, n-aveai voie să spui nimic. De altfel, la ieșirea din închisoare trebuia să semnez un act că nu voi spune nimic din ce am văzut, din ce am auzit, din ce am vorbit cu alții, nimic. N-am vrut să semnez… Dar am aflat ceva. Lângă celula mea, în spatele meu, era o altă celulă în care era o femeie. C
omunicam prin sistemul Morse primitiv. Adică litera A era o bătaie, B două bătăi, C trei și tot așa. Comunicam foarte bine toată ziua. Atunci, femeia mi-a spus că rușii se retrag din Austria. Mi-am spus: „Hai că începe libertatea. Nu mai contează…” Așa că mi-am făcut socoteala: dacă pleacă rușii de la noi și vom avea libertate, atunci voi putea vorbi. Așa că am semnat.
— Cu prietenii ați vorbit despre ce s-a întâmplat în închisoare?
— Puteam vorbi, dar nu știam care ar spune ce am zis. Așa că nu am vorbit.
— Ați simțit vreodată că v-au ocolit oamenii sau prietenii pentru că ați fost deținut? Se fereau?
— Nu știau, nu spuneam…
— Ce ați simțit în decembrie 1989, când a căzut regimul comunist? Atunci, la revoluție.
— Am simțit că s-a rupt o carapace de pe mine și, dintr-o dată, sunt un om liber. Mi-a dispărut frica. Mi-a dispărut complet. M-am implicat în revoluție. Eu m-am dus la doctori, m-am dus la oameni: „Ieșim? A ieșit Timișoara. Ce facem?”. Dacă mă prindeau, mă condamnau la moarte pentru asta.
foto: Nistor MAN (stânga) la căpătâiul Cardinalului Alexandru TODEA
— Ați avut vreodată sentimentul, după revoluție, dumneavoastră sau camarazii dumneavoastră, că ați suferit degeaba?
— Nu.
— Care au fost cele mai mari dezamăgiri de după ’89?
— Cele mai mari dezamăgiri… Am vrut ca lumea să înțeleagă mai bine libertatea, dar lumea nu a înțeles. Lumea încă nu știe ce este libertatea și nici azi nu știe să folosească libertatea.
— Ce ar trebui să facă pentru a înțelege libertatea?
— Să citească mai mult și să se implice mai mult în tot ceea ce se întâmplă.
— Sunteți de mulți ani implicat în Asociația Foștilor Deținuți Politici. Ce v-a determinat să acceptați această misiune și să o continuați?
— Lupta împotriva comunismului continuă. Și astăzi continuă.
— Ce părere aveți că autoritățile din Mureș, ne referim la Târgu Mureș și județul Mureș, nu prea participă în ultimii ani la manifestările dumneavoastră?
— Nu participă pentru că, în domeniul politic, sunt semianalfabeți.
— Ați spus la manifestarea de alaltăieri că un popor care nu-și cinstește morții riscă să ajungă în robia altui popor sau să dispară. Vă rog să reluați ideea și să o dezvoltați.
— Cultul morților este în tradiția popoarelor. Și popoarele care nu și-au cinstit morții au dispărut și nu ne-a mai rămas nici măcar numele lor.
— Care credeți că sunt momentele din istoria poporului român în care românii au fost cei mai sângeroși și împotriva cui au fost sângeroși?
— Nu știu dacă poporul român a fost un popor sângeros. Poporul român nu este un popor năvălitor. De obicei, sângeroși sunt năvălitorii. Noi n-am venit nicăieri. Noi aici am rămas. Aici sunt strămoșii noștri.
— Am putea defini episodul comunismului ca fiind cel mai sângeros din istoria noastră, îndreptat împotriva poporului român?
— Da. Comunismul a fost cel mai sângeros și cel mai nedrept, și cel mai detestat de poporul român.
— Credeți că mai există pericolul ca lumea să revină la forme de dictatură sau la regimuri asemănătoare comunismului?
— Nu în lumea civilizată. În Europa, nu. Europa are în jur de 500 de milioane de locuitori. Europa noastră se bucură de libertate. Este împreună cu celelalte țări civilizate – cu SUA, cu Canada, cu Australia – și formăm aproximativ un miliard de locuitori. Suntem creștini și suntem civilizația cea mai dezvoltată, iar lumea o duce cel mai bine.
— Pentru tinerii de astăzi, ororile comunismului sunt adesea doar pagini de manual. Ce ar trebui ei să știe cu adevărat despre acea perioadă?
— Holocaust înseamnă ardere completă. Despre Holocaustul împotriva evreilor se poate vorbi, dar despre Holocaustul pe care l-a făcut comunismul împotriva popoarelor nu se vorbește, pentru că sunt supraviețuitori ai regimului comunist. Ei sunt supraviețuitori ai comunismului de ieri. Deci comuniștii de ieri s-au transformat în democrați de azi, dar au păstrat ceva din vechile obiceiuri.
— Ce valori credeți că trebuie apărate cel mai mult de generațiile tinere?
— Credința, dragostea de patrie, respectul pentru cel de lângă tine, iubirea.
— Dacă ar fi să lăsați un mesaj peste timp pentru românii care vor citi acest interviu peste 50 sau 100 de ani, care ar fi acel mesaj?
— Acel mesaj este: iubiți libertatea, care este, dintre valorile morale, cea mai importantă. Iubiți credința, că aceea ne-a ținut ca neam tot timpul. Iubiți-vă aproapele și munciți intens și cu bună credință.
Interviu realizat de: Ileana Sandu / Dragoș Bardoși
Interviul video aici:
URMĂREȘTE ȘI
Fundaţia Regală Margareta a României: Telefonul Vârstnicului