Prof. dr. Valentin Marica
E un vers din poemul „Veghe”, laitmotiv în opera pe care Lazăr Lădariu a dat-o literaturii române. Omul, poetul, publicistul, universitarul, parlamentarul, astristul, cetăţeanul de onoare a stat cu adevărat de veghe, mereu pe un câmp de luptă, apărându-i Transilvaniei sfinţenia şi vrerea de bine, veghea aceasta rămânându-i ca zidire în imensitatea timpului. Nimic n-o va şterge, dimpotrivă va reverbera în întinderi de lumină.
„Eu ştiu că lumina acum e ultima şansă…” scria poetul în „Trecerea râului”, prefigurând dimineaţa timpului veşnic, când sufletul reintră în rânduiala cosmică. Este schimbarea zodiei sau noua naştere, în argumentul lui Mircea Eliade.
Desprins din marea comuniune, din ceea ce criticul Ion Pop numea în comentariile sale despre Lucian Blaga „rotunjimea originară”, sufletul poetului încărcat de vicleşugurile finitului, de înfăţişările lumii divizate între bine şi rău se eliberează prin reaşezarea în câmpul matricial al originarităţii. Imagini ca: zdrenţele gândurilor, carul cu roţi mari de gheaţă, copacul veninului, zăpezile speriate trec prin starea de veghe a poetului, limpezindu-se la picioarele Îngerului, în respiraţia celuilalt timp şi a celuilalt trup.
„Când un altar se prăbuşeşte aici – scria Nichifor Crainic în Nostalgia Paradisului – lumina dumnezeiască aprinde dincolo sumedenie de altare.” Peste timpul ce a ultragiat biografia poetică („mă întorc gârbovit / cu toate săgeţile înfipte în mine / cu rănile însângerate încep ruga, cu lacrimi plătit-am încercările toate…), inundă lumina transcendentă. Începe acordul cu Sinele, poetul dându-şi viaţa în mâinile poeziei, în acordurile cântecului de heruvimi.
Timpul „urcuşului”, cel al unei noi dimineţi (ce „ninge cu iarbă / şi scrie cu fluturi”) acoperă clipa dezolantă a încleştării dintre Lut şi Duh, dintre iezii albi şi lupii bătrâni, dintre noapte şi zori , aducând starea de graţie, cea a plecării genunchilor în vecernia jertfei şi a iertării.
Sunt fibrele tari ale poeziei lui Lazăr Lădariu, ale unei personalităţi lirice integrate în harta sigură a valorii poeziei noastre contemporane, cum aprecia Alex Ştefănescu în prefaţa volumului de debut al lui Lazăr Lădariu, „Câmpuri cosite de ceaţă”. Căci, dintre poeţii formaţi în jurul revistei „Vatra”, consemna criticul literar Cornel Moraru, Lazăr Lădariu a intuit poate cel mai acut rostul creaţiei ca formă a rezistenţei spiritului.
Cu vădită dorinţă de modernitate, dar şi cu instinctul cântecului obârşiei („Eu mă întorc şi astăzi la locul ivirii mele, la sătucul care m-a dat lumii”), Lazăr Lădariu s-a mistuit în flacăra cuvântului, pentru el poezia însemnând sacrifiu, după cum sacrificiu era şi gazetăria, cea de toate zilele, prin care lucrurile trebuiau privite drept în faţă, cu orice risc, demascând tunurile zavistiei împotriva făcătorilor de bine, nisipurile mişcătoare ale unei Românii a îmbuibaţilor şi a unei Românii a săracilor, sfidarea identităţii naţionale, a istoriei şi limbii, deprecierea statului de drept, acţiunile negândite ale zilei, mârlănia provocatoare, mersul societăţii „în marşarier”, nemernicia hrănită în sânul şovinismului;
acestea devenindu-i publicistului nu doar subiecte pentru editorialele din cotidianul Cuvântul liber, ci neîntrerupte frământări de conştiinţă.
Astfel, îl căutăm în cărţile sale şi în viaţă, în ideile sale, gesturi de omenie, opinii, prietenii, întrebându-ne ce ştim şi ce nu ştim încă despre suprema-i ardere şi dacă îi căutăm bine în giuvaierul sufletului, citindu-i, iar şi iară, profesiunea de credinţă din poemul „Caută bine prin sufletul meu” din volumul „Doar lumina deasupra”. Îi recitim poemul, reîntâlnindu-l pe Lazăr Lădariu cu nesaţiul său de viaţă şi creaţie, cu distincţia, cumpătarea, învolburarea destinului, temeritatea şi exigenţa sa, viaţa şi opera deschizându-ni-se pilduitor, generos şi persuasiv, spre largul vieţii şi largul spiritualităţii româneşti.
Citește și