Ileana Sandu
„Poezia este când un sentiment găseşte cuvântul potrivit.” – Robert Frost
La 21 martie, lumea literară celebrează Ziua Mondială a Poeziei, sărbătoare instituită de UNESCO în 1999, cu scopul de a promova lectura, creaţia şi dialogul cultural prin intermediul uneia dintre cele mai vechi forme de expresie artistică. Departe de a fi doar un gen literar, poezia este o formă de sensibilitate şi reflecţie care a însoţit omenirea din cele mai vechi timpuri. Să nu uităm că poetul, dramaturgul şi romancierul englez Oscar Wilde îi considera pe poeţi „artişti supremi”.
Cuvântul „poezie” provine din grecescul „poiesis”, care înseamnă „creaţie” sau „actul de a făuri”. În Grecia antică, poetul era considerat un creator, în sens profund, un om capabil să transforme experienţa vieţii în imagini şi sensuri, prin puterea cuvântului. De altfel, poeţii invocau adesea inspiraţia muzelor, divinităţi protectoare ale artei şi ale imaginaţiei, de aceea, în societăţile antice, ei aveau statut special, fiind adesea priviţi ca profeţi, istorici sau chiar consilieri ai conducătorilor datorită capacităţii lor de a „capta” înţelepciunea şi adevărul.
Poezia este, probabil, cea mai veche formă de literatură cunoscută: cu mult înainte de apariţia scrisului, oamenii îşi transmiteau istoria, miturile şi credinţele prin versuri, deoarece ritmul şi repetiţia făceau ca acestea să fie mai uşor de memorat. Printre cele mai vechi opere literare ale umanităţii se numără Epopeea lui Ghilgameş, născută în vechea Mesopotamie (2100 îHr), precum şi marile epopei greceşti Iliada şi Odiseea, atribuite legendarului Homer. Aceste texte erau recitate sau cântate în faţa comunităţii, fiind însoţite uneori de instrumente muzicale.
Cea mai lungă poezie din lume este considerată a fi epopeea indiană Mahabharata, cu peste 200.000 de versuri, iar cea mai scurtă – „Me, We/Eu, noi” a lui Muhammad Ali (1970).
Poezia a evoluat odată cu societatea. În Evul Mediu, trubadurii şi menestrelii duceau versurile din cetate în cetate, cântând despre iubire şi cavalerism. În perioada Renaşterii, poezia devine o formă tot mai personală de exprimare, iar creatori precum Dante Alighieri, Petrarca sau William Shakespeare au dat literaturii unele dintre cele mai influente opere poetice.
În literatura română, poezia a atins o expresie deosebită în opera lui Mihai Eminescu, ale cărui manuscrise arată câtă muncă se ascundea în spatele inspiraţiei: multe poezii au fost rescrise de zeci de ori până la forma finală.
Istoria poeziei păstrează şi numeroase poveşti surprinzătoare şi curiozităţi despre destinele poeţilor. Poeta americană Emily Dickinson a trăit o viaţă retrasă şi a publicat foarte puţine texte, însă după moartea ei au fost descoperite aproape 1.800 de poezii. În schimb, poetul francez Arthur Rimbaud şi-a scris operele celebre înainte de vârsta de douăzeci de ani, după care a abandonat complet literatura. William McGonagall, poet şi interpret scoţian, a fost celebru pentru poeziile sale lipsite de valoare, fiind considerat unul dintre cei mai slabi poeţi.
A jucat în spectacole de circ, dar în cele din urmă i s-a interzis să mai apară deoarece publicul a început să se revolte. Pe de altă parte, însă, Osama Bin Laden a fost un poet talentat – a scris şi a recitat numeroase poezii, cu scopul de a-şi atrage cât mai mulţi adepţi, a le capta interesul pentru a-i promova convingerile extremiste. A fost un artist cu o agendă clară, povestind adesea scene sângeroase şi înfricoşătoare publicului său, vorbind despre cei dragi dispăruţi, combinându-şi „discursurile poetice”cu teoriile radicale jihadiste şi tradiţiile lor de război. Poetul german Gottlob Burmann detesta litera „r” şi a scris 130 de poezii în care această literă nu apare.
Hipponax (541 îHr) a fost un poet grec cunoscut pentru versurile sale, care descriu latura vulgară a vieţii. Unii autori erau impresionaţi de umorul şi atacurile lui la adresa altor persoane. Există o poveste potrivit căreia sculptorul Bupalus îl portretizează în glumă ca fiind urât, dar Hipponax, în replică, scrie o pezie atât de „sălbatică” încât Bupalus recurge la gestul extrem, luându-şi viaţa. Poeta americană Lucille Clifton avea şase copii şi a fost întrebată de nenumărate ori cum de mai găsea timp să scrie. Răspunsul a venit prompt: „De ce credeţi că poeziile mele sunt atât de scurte?”
Unele surse vorbesc despre „efectul Sylvia Plath”, care sugerează că poeţii sunt mai predispuşi la boli mintale decât alţi scriitori. Numele provine de la Sylvia Plath (1932-1963),recunoscută pentru poezia sa confesională. Suferea de depresie clinică, luându-şi viaţa la doar 30 de ani. Creativitatea – susţin unii teoreticieni – este asociată, în mare parte, cu bolile mintale. Teoria a fost testată pe un număr de peste 1.600 de artişti creatori, stabilindu-se că autoarele de versuri sunt mai predispuse la boli mintale decât alte scriitoare. Alte studii susţin că, dimpotrivă, poezia îmbunătăţeşte activitatea creierului – cititul şi scrierea poeziei stimulează creierul în explorarea unor domenii captivante, legate de emoţii, memorie şi creativitate.
Se mai afirmă, de asemenea, că poezia „este singura formă de artă în care nu există niciodată o clarificare reală cu privire la faptul dacă contextul este ficţiune sau non-ficţiune. Poezia te împuterniceşte să te adaptezi şi să experimentezi, de aceea avem termenul licenţă poetică… Poeziile nu au nevoie de muzică. O poezie are muzică în versuri şi chiar în silabele fiecărui cuvânt”.
Poeţii cunosc puterile vindecătoare ale poeziei. De fapt, terapia prin poezie datează din anul 400 î.Hr., când egiptenii le scriau celor bolnavi, ca formă de tratament. În vremuri mai aproape de zilele noastre, scrisul şi poezia au fost folosite pentru a-i ajuta pe cei care se confruntau cu suferinţe emoţionale. După cum spune terapeutul John Fox în cartea sa, Finding What You Didn’t Lose (1995), „există ceva profund personal în a crea poezie. Este
o călătorie în adâncuri”. Această călătorie este atâta poetului, cât şi a cititorului. (psychologytoday.com/)
În timpul Războiului Civil, poetul Walt Whitman a îngrijit soldaţi răniţi şi le-a citit poezii în timp ce aceştia erau trataţi în spitalele de campanie. Le citea despre brutalitatea războiului şi despre curajul de a lupta şi de a supravieţui. Scriitorul D.H. Lawrence credea că scrierea de poezie duce la înţelegerea de sine şi a numit scrisul o modalitate de a „scăpa de boli”.
În epoca modernă, poezia a cunoscut transformări importante, formele clasice fiind completate de versul liber şi de experimente literare îndrăzneţe, iar poeţi precum T. S. Eliot, autorul celebrului poem The Waste Land, au schimbat radical modul în care este înţeles limbajul poetic.
În contextul actual, marcat de expansiunea rapidă a mediului digital, poezia a intrat într-o nouă etapă a existenţei sale publice. Reţelele sociale au devenit pentru mulţi autori spaţii de publicare imediată, unde versurile circulă cu o viteză fără precedent. Această libertate a exprimării are, fără îndoială, meritul de a aduce poezia mai aproape de oameni şi de a încuraja exprimarea sensibilităţii individuale. În acelaşi timp însă, ea a creat şi o anumită confuzie între emoţia spontană şi creaţia poetică autentică.
Nu orice text fragmentat în rânduri scurte devine automat poezie. Poezia adevărată presupune nu doar trăire, ci şi disciplină artistică, rigoare a limbajului, putere de sugestie şi capacitatea de a transforma experienţa personală într-o formă universală. Marii poeţi ai literaturii au înţeles întotdeauna acest lucru, rescriindu-şi adesea poeziile de nenumărate ori, în căutarea expresiei perfecte.
În mediul online funcţionează însă un alt tip de validare: reacţiile rapide ale publicului: un text sentimental, simplu sau uşor de recunoscut emoţional poate aduna sute sau mii de aprecieri, iar această popularitate instantanee poate crea iluzia valorii literare. Or, literatura nu se supune aceloraşi criterii ca popularitatea digitală, istoria literară demonstrând, de-a lungul timpului, că notorietatea de moment nu este un garant al durabilităţii.
În cele din urmă, timpul rămâne cel mai exigent critic. Din marea cantitate de texte care circulă astăzi în spaţiul virtual, doar o mică parte vor rezista memoriei culturale. Poezia autentică se distinge prin forţa imaginii, prin profunzimea ideii şi prin capacitatea de a transforma cuvântul într-o experienţă estetică memorabilă. Dincolo de zgomotul mediatic şi de succesul efemer al reţelelor sociale, adevărata poezie continuă să fie aceea care reuşeşte să spună, cu simplitate şi intensitate, ceva esenţial despre om şi despre lume.
De aceea, Ziua Mondială a Poeziei este, mai mult decât o sărbătoare literară, o invitaţie la redescoperirea puterii cuvântului şi la întâlnirea cu acea formă de frumuseţe care, de mii de ani, continuă să emoţioneze şi să inspire, să transforme cuvântul în artă şi să spună, cu simplitate şi profunzime, ceva esenţial despre om şi despre lume. (documentare: poemanalysis.com, kickassfacts.com., city-academy.com/news/5-things-you-didnt-know-about-poetry/;psychologytoday.com; foto – pixabay.com)
Citește și