Adrian Armand Giurgea
Când scriu acest text, meciul de fotbal dintre România şi Turcia nu s-a jucat încă. Se anunţă „pe viaţă şi pe moarte”. Nouă, românilor, ne plac războaiele. Ne place drama. Ne place conflictul. Deşi, dacă e să întrebi 100 de români, suntem un popor paşnic. Nu mergem în armată nici măcar să ne apărăm patria. O predăm imediat oricărui atacator, atât de primitori suntem.
Însă, altfel, în felul nostru, suntem războinici. Şi ne plac comentariile astea cu „pe viaţă şi pe moarte”, sau „să spulberăm ultima redută”, căci, nu-i aşa, noi ştim ce-au făcut „turcii la Plevna”… Problema este însă că, dacă nu vine rezultatul iute, ne stingem exact la fel de repede pe cât ne aprindem. Ca un foc de paie. Şi, mai mult, constatăm că „ai noştri” nu rezistă, „parcă nu au mâncat”, iar ceilalţi… „sigur au luat ceva”… Iar dacă pierdem, gata, s-a terminat.
Ne prăbuşim, însă de acolo, de jos, îi omorâm pe ai noştri. Pentru că ei, ca brazii, atât de dătători de speranţă înainte, nu sunt buni de nimic… Nu aveau ce căuta la Naţională, iar bătrânul Lucescu trebuia să se fi pensionat. E depăşit… Da, în acelaşi spirit războinic noi „le facem harakiri” alor noştri pentru că n-au învins adversarul. Nici nu vrem să mai auzim de ei. Căci ne-au spulberat speranţele şi aşteptările… Nu contează că am avut aşteptări nerealiste.
Noroc că nu am ajuns încă la nivelul columbienilor care au suprimat portarul vinovat că a luat un gol, dar nici departe nu suntem. Noi… „îi facem din vorbe”. Pentru că noi suntem războinici, nu sportivi. Noi nu ne bucurăm de frumuseţea competiţiei. Nu ne place ideea olimpismului decât dacă e să le arătăm altora că ştim despre ce e vorba. Nouă ne place circul şi ne place sângele pe pereţi. Căutăm vinovaţi, nu soluţii. Şi vrem imediat să cadă capete. Chiar dacă nu avem ce pune în loc.
Noi nu ne bucurăm că echipele sau sportivii noştri au ajuns până într-un anume punct al unei competiţii, căci noi credem că „doar învingătorii iau totul”. Şi, chiar dacă nu avem o bază de selecţie similară, chiar dacă nu avem pepiniere sau campionate de top, vrem ca ai noştri să fie acolo, sus. Şi ne punem singuri jaloane pentru a simţi mai aprig durerea înfrângerii. Noroc că ne trece repede, nu?! Suntem latini şi, totodată fatalişti până în măduva oaselor: „aşa a vrut Dumnezeu, ce să- faci?!”…
Şi, totuşi, nouă ne place să fim în război. Alah e Alah, nu e Dumnezeu, deşi ne place să spunem că Dumnezeu e unul pentru toţi, însă nu putem înţelege că fiecare, în limba lui, îşi numeşte divinitatea altfel. Deşi ar fi uşor de înţeles prin simpla comparare a românescului Londra cu englezescul London… Dar nouă ne place războiul… Şi, cum nimeni nu ne ia în seamă, ne războim singuri… Iar fotbalul este, mai nou, la Târgu Mureş, teatru de război politic. Dacă până mai ieri consilierul PSD Mureş Claudiu Maior era singurul care se bătea pentru „fotbalul nostru”, acum s-a schimbat placa…
Aşadar, marţi, Maior invita lumea să vadă meciul de joi „pe ecran mare” în zona Stadionului Transil, în vreme ce miercuri primarul Soós Zoltán, căruia îi „place să vadă oraşul adunat în jurul unor momente care ne apropie”, chema târgumureşenii să vadă acelaşi meci „pe ecran mare”… în Cetate. E, vorba aia, o pâine politică de mâncat aici, nu-i aşa?! Dar, oare, să fie aşa de mare foamea de susţinere politică pe cât e foamea de goluri a unora pe teren? Rămâne să vedem. Eu pariez pe scor egal, politic, cu o uşoară cotă favorabilă lui Maior, chiar dacă în Cetate se vor fi adunat mai mulţi.
De ce? Pentru că, până la urmă, stadionul nu a fost vreodată teren pentru arheologie… Cu siguranţă însă stadionul adună multă mizerie. De toate felurile. Şi pune adversarii faţă în faţă. Iar asta mă face să mă gândesc imediat la războiul nesfârşit al gunoiului de la Târgu Mureş. Pentru că, dacă l-aş numi meci, ar fi cu un arbitru şi după reguli. Însă este un război în care cel puţin două tabere luptă cu tot arsenalul pentru bani. Nu pentru curăţenia oraşului şi nu pentru sănătatea târgumureşenilor. Ci, pur şi simplu, pentru bani. Nu contează că s-au făcut licitaţii.
Nu contează că s-au încheiat contracte. Nu contează nimic. Doar banul. Şi asta în condiţiile în care oraşul, la fel ca toate celelalte UAT-uri au hotărât să lase din mână problema şi să o paseze unei asociaţii, ADI Ecolect, care să gestioneze integrat întregul proces de colectare a deşeurilor. Cuiva nu îi place. Sau, nu îi mai place. Iar primarul de la Târgu Mureş s-a transformat, brusc, în războinic pe meterezele gunoiului. Mai întâi s-ar fi aruncat în bătălie cu un denunţ penal. Nu a ieşit să nege, nici să confirme. Cert este că ceea ce circulă public, implicând numele oraşului, nu s-a scris în laboratoarele juridice ale urbei. Poate vom afla cândva unde şi cum s-a scris. Denunţul.
Asta pentru că primarul, un an în urmă, tocmai reclama faptul că denunţurile blochează proiecte şi… Închisese DNA, nu?! S-a dus la DNA… Şi-n UDMR e jale mare, căci nici măcar colegii săi de partid nu ştiu exact cum să o joace… Iar apoi, acelaşi a băgat în Consiliul un proiect de HCL care să schimbe regulile în acelaşi sector, al salubrizării, e drept, cea stradală, căci cealaltă e licitată şi denunţată… Dar anul trecut nu le dorea schimbate, îmi zic colegii…
Ce-l mână oare de la spate pe Soós Zoltán să intre în acest război?! O fi vorba tot de puncte politice în condiţiile în care nu s-a uitat la meciul de joi pe acelaşi „ecran mare” cu partenerul său din PSD? E greu de înţeles altfel decât din perspectiva unor interese absconse întregul război, însă cred că singurii care pot să îl oprească sunt doar procurorii. Pentru că partidele şi oamenii politici nu par capabili să închidă acest capitol plin de praf, deşeuri şi putoare al unui oraş care cândva… „înFlorea”…
Da, tot printre gunoaie adesea, însă cu o singură armată care, ca noi acum, dacă nu avea cu cine să se războiască, se bătea singură… Sunt doar câteva mostre din viaţa cotidiană a urbei de pe Pocloş care, după părerea mea, e condamnată astfel la stagnare. Fără perspective. Fără viitor. Probabil cu o parcare-două şi vreun drum ocolitor peste ceva ani, dar fără o strategie care să aducă oameni şi bani în comunitate…
Dar, totuşi, s-a terminat meciul cu turcii? Cum?… E bine şi aşa…
Noroc că încă luptele intestine nu s-au pornit la UMFST, căci rămâne speranţa „oraşului medical”. Şi, dacă autorităţile nu-l vor, UMFST îl poate impune. Împreună cu spitalele şi lumea medicală. Părerea mea.
Citește și