Prof. univ. dr. Leonard Azamfirei
Ziua Francofoniei (20 martie – n.red.) nu priveşte doar circulaţia unei limbi. Ea trimite la o idee de civilizaţie. Data de 20 martie evocă naşterea, în 1970, la Niamey, a instituţiei care avea să devină Organizaţia Internaţională a Francofoniei. Cu alte cuvinte, Francofonia nu este doar patrimoniu cultural, ci şi un proiect politic, educaţional şi diplomatic.
Pentru România, raportarea la Franţa are o densitate istorică aparte. Modernitatea românească nu poate fi înţeleasă fără modelul francez: de la prestigiul limbii franceze în rândul elitelor româneşti, încă din secolul al XVIII-lea, până la sprijinul lui Napoleon al III-lea pentru constituirea statului român modern, apoi la fraternitatea de arme din Primul Război Mondial şi la parteneriatul strategic franco-român consolidat după 1989. Franţa nu a fost pentru România doar o referinţă culturală, ci şi una instituţională şi politică.
În raport cu Franţa, România nu are doar o memorie afectivă, ci şi o actualitate consistentă. Potrivit diplomaţiei franceze, România rămâne un spaţiu francofon important, cu o pondere semnificativă a studiului limbii franceze, cu 115 filiere universitare în limba franceză şi cu o cooperare academică şi ştiinţifică remarcabilă. Franţa se defineşte, de altfel, drept principalul partener ştiinţific european al României. În acelaşi timp, Institutul Francez din România vorbeşte astăzi despre o francofonie românească cu peste un milion de elevi şi studenţi, aproape 6.000 de profesori, 25 de licee bilingve şi peste o sută de filiere universitare francofone.
Dar relaţia cu Franţa merită regândită nu doar sentimental, ci strategic. În poziţionarea ei actuală, Franţa continuă să trateze limba, cultura, ştiinţa şi educaţia ca instrumente de influenţă şi de prezenţă globală. Diplomaţia sa îşi asumă explicit dimensiunea culturală, ştiinţifică şi francofonă, iar franceza rămâne una dintre limbile majore ale lumii şi a doua limbă a diplomaţiei. În acelaşi timp, Franţa îşi afirmă, în actualul context european, rolul politic prin susţinerea pe termen lung a Ucrainei şi printr-o viziune în care Europa nu este doar piaţă, ci şi putere, memorie şi responsabilitate.
Tocmai aici cred că merită să privim din nou spre Franţa, nu din reflex festiv, ci din nevoia de a recupera un model în care cultura, statul, universitatea şi ideea de prestigiu public lucrează împreună.
A privi din nou spre Franţa nu înseamnă un exerciţiu nostalgic, nici o simplă reverenţă faţă de un prestigiu istoric incontestabil. Înseamnă a recunoaşte că există, încă, în modelul francez, o lecţie de rigoare intelectuală, de claritate instituţională şi de încredere în forţa formativă a culturii. Pentru România, iar pentru o universitate precum UMFST cu atât mai mult, relaţia cu spaţiul francofon nu ar trebui să fie doar una comemorativă, ci una de viitor.
Nu întâmplător, intenţionăm să deschidem din această toamnă, la UMFST, un program de Medicină în limba franceză. Este expresia firească a unei opţiuni culturale şi academice: aceea de a reconecta universitatea noastră la o tradiţie de excelenţă care a contribuit decisiv la formarea spiritului european şi la modernizarea României.
Citește și