Adrian Nemeth-Gherman
Într-un decor geopolitic în care ecoul exploziilor şi norii de fum au devenit, din păcate, un fundal sonor aproape constant, se desfăşoară o dramă de proporţii biblice. Statele Unite şi Israelul, pe de o parte, faţă în faţă cu un Iran rănit, dar de o încăpăţânare aproape cosmică. Scenariul este cel al unui conflict fierbinte, purtat cu o ferocitate deconcertantă. Iar acum, sub auspiciile unei iniţiative de pace iniţiate, culmea ironiei, de un personaj la fel de imprevizibil ca însuşi haosul, Donald Trump.
Iranul însă , îşi etalează un repertoriu de cereri care sfidează gravitaţia bunului simţ.
Să privim, aşadar, tabloul suprarealist al pretenţiilor iraniene, aruncate pe masa negocierilor ca nişte potcoave de aur ale unui cal mort. După ce forţele sale aeriene au fost pulverizate, după ce marina sa, cândva o ameninţare regională, acum arată mai degrabă ca o colecţie de epave subacvatice, iar rândurile Gardienilor Revoluţiei s-au subţiat dramatic mai ales în zona de comandă, regimul de la Teheran alege să joace o carte cel puţin ciudată.
Ei cer nici mai mult, nici mai puţin, decât controlul total şi suveranitatea asupra Strâmtorii Hormuz. Este ca şi cum un jucător de şah, cu regele la pământ şi ultimele piese rătăcite pe marginea tablei, ar cere adversarului să-i cedeze nu doar tabla, ci şi drepturile de autor asupra jocului însuşi.
Şi, ca să completeze această fantasmagorie, Iranul nu se opreşte aici. Mai adaugă pe lista de dorinţe o cireaşă otrăvită. Despăgubiri de război. Da, aţi auzit bine. Despăgubiri! De la cei care le-au decimat capacităţile militare, de la cei care le-au adus realitatea dură a înfrângerii în pragul casei. Este echivalentul de a-i cere lupului să plătească despăgubiri pentru oile pe care le-a mâncat.
Şi pentru că niciun act suprarealist nu este complet fără o notă de grandilocvenţă tragicomică, Teheranul solicită, de asemenea, ca Statele Unite să-şi evacueze complet prezenţa militară din Golf, să-şi strângă bazele şi să plece acasă, lăsând în urmă un vid pe care, probabil, Iranul îşi imaginează că-l va umple cu propriile sale ambarcaţiuni fantomatice şi avioane invizibile şi inexistente.
Este adevărat şi că, în acest coşmar geopolitic, Donald Trump, cu temperamentul său vulcanic şi înclinaţiile sale dictatoriale, a apăsat prea repede pe butonul roşu. A grăbit un război evitabil pentru unii şi inevitabil pentru alţii, sau poate că l-a precipitat dincolo de orice prag de raţiune. Dar, aici intervine o realitate pe care mult prea mulţi analişti o ignoră cu o naivitate aproape culpabilă. A trata regimul iranian ca pe un partener rezonabil, capabil de negocieri raţionale şi compromisuri onorabile, este o eroare de judecată de o gravitate monumentală.
Este ca şi cum ai încerca să negociezi cu un zid de beton, sperând că va ajunge la o înţelegere reciproc avantajoasă cu forţa de percuţie. Regimul de la Teheran nu este un actor raţional în sensul occidental al termenului. A demonstrat-o cu fiecare act de represiune sângeroasă împotriva propriilor cetăţeni, cu fiecare val de proteste înecate în sânge, cu fiecare glonţ tras împotriva vocilor care cereau libertate. Fanatismul său, lipsa sa de realism şi incapacitatea cronică de a se raporta la realitatea obiectivă sunt, de fapt, mărci înregistrate ale guvernării sale.
Ei nu doar că par a fi „nefrecventabili”, ci se străduiesc cu o obstinaţie demnă de o cauză mai bună să consolideze această convingere în mintea oricărui om raţional de pe planetă.
Este ca şi cum şi-ar fi propus să demonstreze lumii că sunt, într-adevăr, un „stat paria”, un partener cu care orice dialog este o pierdere de timp şi orice înţelegere este o iluzie. Cererile lor, în contextul înfrângerii militare aproape totale, nu sunt doar exagerate sau ridicole, ele sunt un strigăt disperat de negare a realităţii, o încercare de a rescrie istoria pe o tablă goală, ignorând complet urmele de distrugere şi sânge pe care ei înşişi le-au lăsat în urmă.
În acest teatru al absurdului, unde Iranul îşi cere suveranitatea pe o strâmtoare pe care încă o mai poate supraveghea şi despăgubiri de război de la cel care i-a distrus arsenalul, concluzia este una singură. Poate că unii nu doresc pacea, ci doar un simulacru al ei, pentru a-şi întări propriile iluzii de măreţie într-o realitate care i-a depăşit de mult. Şi în faţa unei astfel de încăpăţânări, chiar şi cele mai sincere iniţiative de pace se transformă într-o farsă tragică. Aşa că, cel mai probabil este că războiul va continua. Sper să greşesc…
Citește și