Prof. dr. Valentin Marica
S-a născut în zi de Bunavestire, când, scrie în „Zăpezi dilematice”, „iarna se duce, încet călcând peste deal, cu toate zăpezile-n braţe…”, vestind un alt mal al vieţii „prin sângele primăverii”; vindecător. Pentru Poet era ziua cea de toate zilele, în care „la rever cu o carte cu pagini de apă”, gândea la marile încercări ale „drumului lung” al vieţii şi al poeziei. Era ziua râurilor care se întorc la izvoare, poetul mărturisind veşnică întoarcere „în cel mai frumos loc” din lume, sătucul de munte natal, Idicel-Sat; „cu oameni atât de cinstiţi şi frumoşi pe care trebuie să-i pomenesc- scrie poetul în pagini de jurnal – căci pomenindu-i găsesc forţă, prin ei, să merg mai departe.
Viaţa nu m-a ocolit, ştiu ce sunt greutăţile şi durerile, ce e scrâşnirea şi lacrima. Dacă nu aveam în spate acest sprijin, nu ştiu ce m-aş fi făcut. Îmi cunosc forţele proprii, dar trebuie să existe şi acest reazăm. Când îmi este mai greu, eu mă întorc acolo, la ai mei.” Liniştea ancestrală şi pacea lăuntrică a locului şi mai ales cinstea învăţată de la părinţii Fironica şi Mihăilă din Crucea Uliţei, i-au dat veşmânt de sărbătoaare pe care trebuia să-l poarte ca semn de nobleţe şi astfel – consemnează poetul – „ să nu-i fac de ruşine pe unde mă duc, să fiu drept, să muncesc, să fiu curat şi înalt în faţa Domnului întotdeauna.”
Despre acest axis mundi, Idicel-Sat , vorbea Poetul de Bunavestire şi despre cum a plecat din sat în lumea largă, întâlnindu-se prin voia Domnului, cu tărâmul mirific al poeziei. A început tărâmul scrisului literar prin cenaclul Liviu Rebreanu, perioada înfloritoare cu domnul Silviu Olariu la cârmă, cenaclu sprijinit de Romulus Guga, Mihai Sin şi ceilalţi din jurul revistei „Vatra”.
A debutat în 1982 în „Caietul debutanţilor” la Albatros, dar înainte avea avut preocupări de folclor. Cu profesorul Serafim Duicu în 1969 a tipărit culegerea de folclor „Mureş pe marginea ta”. În 1986, a venit, cum se spune, prima carte de autor, la Editura Dacia, Câmpuri cosite de ceaţă. Au urmat altele, De pe celălalt mal, Dimineţi fără coloane, Planete pentru iscoadele albe, Ieşirea din iarnă… Zăpezi dilematice…
A fost vârsta dintâi, urmând alte vârste, ale împlinirilor literare, scriind poezie în condiţii grele, „fiind într-o centrifugă a zbuciumatei mele vieţi”, şi la concurenţă cu publicistica, prin care, înainte de a fi prieten cu Platon era prieten , pe urmele lui Octavian Goga, cu adevărul. „În fiecare zi scriu editorialul în „Cuvântul liber”. Gazetăria îmi ia mult timp şi nu e o meserie pentru fricoşi. Este o mare responsabilitate. Dar zilnic, mă gândesc la viaţa atât de amărâtă a oamenilor. 60 – 65 % din oameni o duc greu.
Nu e fariseism când spun că nu pot trece nepăsător pe lângă viaţa lor amară. Românul ar merita altceva.” Şi întru sfinţenia adevărului, pe urmele înaintemergătorilor, ştia că ce îţi propui şi promiţi trebuie respecat, avertizându-şi cititorii „să se teamă de oamenii de nimic şi de mizeria creată de ei, de lipsa fair-play-ului în relaţiile interumane, de linguşitori şi farisei care ne fac imposibilă viaţa.
Atitudinile unor oameni cărora le-am făcut mult bine m-au amărât; şi mi-am pus întrebarea: De ce au îndreptat tunurile zavistiei şi urii împotriva mea, făcătorul de bine? Tocmai în momente când aveam mare nevoie de oameni. Este un subiect de meditaţie…”
În nota aceasta meditativă întâmpina Lazăr Lădariu Bunavestire. „Ce să vă spun în ziua aceasta când Arhanghelul a adus vestea cea mare Fecioarei Maria?” I se îmbunau cuvintele când îşi spunea numele de Lazăr, dar i se îngreunau cuvintele când amintea de valuri grele ale vieţii sale. „Am trecut prin multe în viaţă. Uneori am avut senzaţia că nu mă pot salva numai dacă eu singur mă prind de propriul păr şi îmi salt umbra. Am avut senzaţia că dacă nu îmi voi sălta umbra, nu voi mai fi salvat.
Pentru că am fost împins în situaţii extreme. Episodul ’68, ’69, când a trebuit să părăsesc judeţul de azi. Preparativele se făceau în fosta Regiune Mureş Autonomă Maghiară. Am suferit mult, am fost izolat, dat la o parte, silit să renunţ la cariera universitară.” Însă nu i-a atins nimeni, distructiv, demnitatea, Transilvania din suflet, curajul vorbei şi rigoarea faptei, lumina versurilor şi aproape o ingenuitate testamentară: „Aş vrea să rămân Lazăr Lădariu, cu semnele trecerii mele, cunoscând-mi bine locul.
În literatură sunt şi vârfuri şi dealuri şi coame… Voi rămâne, cred, acea scamă de eternitate, umbră călătoare, cum spunea, atât de inspirat, Shakespeare. Voi fi deschis, cu credinţă, spre cultura adevărată. Îi mulţumesc lui Dumnezeu, le mulţumesc cititorilor, fără de care n-aş însemna nimic, le mulţumesc prietenilor statornici, le mulţumesc iubitorilor de poezie, din tot sufletul. Vă mulţumesc! Vă mulţumesc!”
Acum… „Ce linişte-i deasupra pădurii…”
Citește și