„Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori” (din piesa Cum vă place de William Shakespeare)
Istoria teatrului a început în Grecia Antică printr-o ceremonie religioasă numită „ditiramb” (un imn închinat lui Dionysos, zeul vinului şi fertilităţii), săvârşită de un cor de bărbaţi îmbrăcaţi în piei de capră, iar primii autori de piese de teatru (tragedii şi comedii) au fost vechii greci, în jurul anului 500 î.Hr. Cei mai cunoscuţi sunt Eschil, Sofocle, Euripide şi Aristofan, ale căror piese au supravieţuit, peste timp, şi sunt jucate şi astăzi, ca de pildă Perşii, de Eschil, scrisă în anul 472 Î.Hr
Piesele erau interpretate, iniţial, de un singur actor şi jucate în aer liber, în locuri numite „theatron”, astfel încât să poată fi urmărite de cât mai mulţi oameni (prezenţa femeilor era interzisă). Ca o consecinţă a popularităţii lor, operele dramaturgilor din Grecia Antică au constituit fundamentul pe care se bazează întregul teatru modern – arhitectura teatrului antic grecesc a continuat să inspire configuraţia teatrelor de astăzi.
În timpul spectacolelor erau folosite dispozitive mecanice precum trape şi aşa – numita „machina” – un scripete cu ajutorul căruia zeii „coborau” pe scenă şi în rândul spectatorilor de unde şi expresia „Deus ex machina”. Actorii purtau măşti, care le acopereau în întregime feţele, cu găuri pentru ochi şi o mică deschizătură pentru gură. Masca trebuia să ascundă chipul protagonistului, astfel încât privitorii să nu se gândească la actor, ci la personajul pe care îl interpretează.
Actorul îşi schimba şi costumaţia în timpul spectacolului (folosind un mic cort în spatele scenei – skéne, care, ulterior avea să se transforme într-o faţadă monumentală) şi, astfel, piesa era împărţită în episoade distincte.
Din cauza numărului restrâns de actori, fiecare interpret trebuia să joace mai multe roluri, în care utilizarea măştilor, costumelor, vocii şi gesturilor a devenit extrem de importantă.
Cuvântul „tragedie” provine de la grecescul „tragos”, care înseamnă „capră”, iar „teatru” – dintr-un verb grecesc care înseamnă „a privi”. Pentru a aplauda, publicul bătea din picioare, nu din palme.
Originile exacte ale tragediei (tragôida) sunt controversate: unii cercetători au legat ascensiunea genului de o formă de artă anterioară, interpretarea lirică a poeziei epice. Alţii sugerează o legătură cu ritualurile închinate lui Dionysos, cum ar fi sacrificarea caprelor – un ritual/cântec numit trag-ôdia – şi purtarea măştilor de către actori. Într-adevăr, Dionysos a devenit cunoscut ca zeu al teatrului.
Pe scenă nu erau permise scene de violenţă, iar moartea unui personaj trebuia auzită din afara scenei, şi nu văzută în cadrul spectacolului. La fel, cel puţin în primele etape ale genului, autorul nu putea face comentarii sau declaraţii politice în conţinutul operei puse în scenă.
În Evul Mediu, Biserica Catolică a început să folosească teatrul ca o modalitate de a spune poveşti din Biblie oamenilor care nu ştiau să citească. Piesele aveau un puternic caracter moralizator, transmiţând publicului valorile moralei creştine. La începutul secolului al XVI-lea, grupuri de actori ambulanţi au făcut turnee prin Italia, interpretând piese comice pentru a-i distra pe orăşeni.
Aceste piese erau cunoscute sub genericul Commedia dell’arte. La sfârşitul secolului al XVI-lea, actorii au început să joace în clădiri de teatru anume construite. Este perioada în care a scris William Shakespeare (1564-1616), reprezentaţiile având loc la celebrul teatru „The Globe” din Londra. La acea vreme, în Anglia, femeile nu aveau voie să joace pe scenă, aşa că actorii bărbaţi interpretau personaje feminine. Prima apariţie a unei actriţe pe o scenă de teatru a avut loc la Londra, în 1660, într-o piesă de Shakespeare.
După Al Doilea Război Mondial, dramaturgii din Europa şi Statele Unite au început să abordeze un nou stil, numit „Teatrul absurdului”. După ce au văzut ororile războiului, autori precum Samuel Beckett, Eugen Ionescu, Harold Pinter şi Jean Genet şi-au dat seama că toate vechile valori au fost distruse.
Operele lor dramatice sunt inspirate, în mare parte, din filosofia existenţialistă, marcată de simţul dezorientării şi al confuziei privind sensul vieţii şi al libertăţii, când individul se află în faţa unei lumi aparent absurde şi neînţelese, copleşit de emoţii negative – îngrijorare, frică şi gânduri despre moarte.
În Evul Mediu, în Ţările Române, unii boieri aveau obiceiul să invite în casele lor comedianţi străini, care pregăteau reprezentaţii private. Oficial, teatrul românesc a luat fiinţă însă târziu, construcţia Teatrului Naţional din Bucureşti începând abia în 1844. (surse documentare: express.co.uk, worldhistory.org/Greek – Theatre, world-theatre-day.org, thepoch.ro)
Citește și