Trecutul are mereu ceva de spus. În cadrul acestei rubrici, redeschidem filele timpului şi aducem la lumină articole, reportaje şi fragmente din arhiva Cuvântul Liber. De la Ardeal Nou, 1946, continuat apoi de primul cotidian românesc din judeţ, Steaua Roşie, până la Cuvântul liber, din 1990 încoace.
Prin aceste materiale, redescoperim nu doar evenimentele şi oamenii care au marcat epoca, ci şi felul în care se scria, se gândea şi se trăia jurnalismul de odinioară.
În fotografiile de arhivă, combinatul de îngrăşăminte azotoase din Târgu Mureş, azi, încă, Azomureş, apare ca o promisiune. Ţevi ordonate geometric, turnuri industriale ridicate cu ambiţie, platforme noi, curate, înconjurate de oameni în haine de duminică, veniţi să vadă începutul unei epoci. Titlurile vremii nu lăsau loc de îndoială: „o puternică unitate a industriei chimice”. Era mai mult decât o fabrică. Era un simbol.
Construit în plin avânt industrial, combinatul nu era doar o investiţie economică, ci o declaraţie de forţă. România îşi dorea independenţă agricolă, iar aici, la marginea oraşului, se producea viitorul: îngrăşăminte pentru milioane de hectare, locuri de muncă pentru mii de oameni, un întreg ecosistem industrial. Platforma nu era doar mare – era vie. Zilnic, instalaţiile porneau, oamenii intrau în schimburi, iar oraşul respira odată cu combinatul.
Astăzi, în 2026, imaginea este radical diferită. Nu mai vorbim despre extindere, ci despre conservare. Nu despre angajări, ci despre concedieri. Combinatul Azomureş a declanşat procedura de disponibilizare colectivă, iar platforma se pregăteşte să fie oprită. Aproximativ 2.500 de locuri de muncă sunt în pericol, într-un proces care poate deveni ireversibil dacă nu apare rapid o soluţie . Dintr-un motor economic, combinatul a ajuns un „activ problematic”, prins între negocieri, costuri uriaşe şi lipsa unei direcţii clare .
Privind din nou imaginile vechi, contrastul este greu de ignorat. Acolo unde cândva era energie, astăzi este incertitudine. Acolo unde era construcţie, acum este suspendare. Iar cel mai apăsător nu este doar posibilitatea închiderii, ci ceea ce simbolizează ea: sfârşitul unei epoci în care oraşele erau construite în jurul industriei, nu în jurul supravieţuirii.
Dacă aceste porţi se vor închide, nu va dispărea doar o fabrică. Va dispărea o parte din identitatea oraşului. Iar întrebarea care rămâne nu este dacă combinatul putea fi salvat, ci dacă a mai fost, cu adevărat, o prioritate pentru cineva.
Pagină realizată de Sanda Viţelar
Citește și