Suntem, din nou, în pragul Sfintelor Sărbători Pascale – acel moment rar din an în care timpul pare să încetinească, iar omul este invitat, poate mai mult ca oricând, la reflecție. Nu doar la bilanț, ci la o reașezare interioară. Pentru că Paștele nu este doar o tradiție, ci o chemare profundă: aceea de a înțelege sensul vieții dincolo de aparențe.
Este, înainte de toate, o sărbătoare a luminii. „Eu sunt lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric” (Ioan 8:12). În această lumină, frica se dizolvă, iar cea mai mare dintre temeri – moartea – își pierde puterea. Pentru că, în esență, mesajul Învierii este unul radical: moartea nu este un sfârșit. Este doar o trecere. Un prag nevăzut peste care pășim fără să dispărem, ci continuând într-o altă formă de existență. „Cine crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11:25).
Și poate că aici este miezul pe care l-am pierdut, de-a lungul timpului: ne-am obișnuit să privim prea mult către suferință și prea puțin către sens. Am rămas captivi în imaginea răstignirii, uitând că ea nu este finalul, ci doar începutul unei transformări.
Am vorbit prea mult despre durere, despre chin, despre cădere. Prea puțin despre Înviere. Despre depășirea acelui prag în care credem, în mod greșit, că totul se termină. Aceeași greșeală o facem și în viața de zi cu zi. Ne concentrăm aproape obsesiv pe ceea ce nu funcționează. Vedem lipsurile, defectele, mizeria – și le multiplicăm prin simplul fapt că le acordăm toată atenția noastră.
Citește și: 194 de spaţii şi Zero identitate: târgul din mijlocul oraşului
Orașul nostru nu face excepție. De câte ori nu auzim doar despre ce nu merge, despre ce nu s-a făcut, despre ce nu funcționează? Critica a devenit reflex, iar speranța – o raritate. Și totuși, adevărul este simplu și incomod: realitatea pe care o vedem este, în mare parte, cea pe care alegem să o hrănim. Atunci când privim doar mizeria, o amplificăm.
Când alegem să vedem frumosul, acesta începe să crească.
Nu este o invitație la naivitate, ci la responsabilitate.
Pentru că fiecare dintre noi contribuie, conștient sau nu, la atmosfera în care trăiește. La fel cum natura renaște în această perioadă, și comunitățile pot renaște – dar nu singure, ci prin oameni. Primăvara nu este doar un anotimp. Este o lecție. Viața o ia de la capăt, indiferent de cât de grea a fost iarna. Nimic nu rămâne blocat definitiv în întuneric.
„Iată, Eu fac toate lucrurile noi” (Apocalipsa 21:5). Este poate cel mai puternic mesaj al acestei perioade: niciodată nu este prea târziu pentru un nou început. Și asta nu este valabil doar pentru individ, ci și pentru colectiv. Pentru orașe, pentru comunități, pentru societăți întregi. Schimbarea nu vine doar de sus, ci din suma gesturilor mici, repetate, ale oamenilor obișnuiți.
Poate că, în loc să ne plângem, ar trebui să ne întrebăm mai des: ce pot face eu? Nu ce nu merge, ci ce pot face să meargă. Nu cine e vinovat, ci unde pot contribui. Pentru că binele nu este o idee abstractă. Este o acțiune. Este decizia de a construi, chiar și atunci când e mai ușor să critici. Este alegerea de a vedea lumină, chiar și atunci când întunericul pare mai evident.
În prag de Paște, poate că acesta este exercițiul cel mai important: să ne mutăm privirea. De la suferință la sens. De la nemulțumire la responsabilitate. De la sfârșit la început. Pentru că, în cele din urmă, lumina nu vine din afară. Ea se aprinde în fiecare dintre noi. Iar atunci când alegem să o vedem și să o trăim, nu doar că ne va fi bine fiecăruia în parte – dar vom începe, împreună, să construim un bine comun real. Și poate abia atunci vom înțelege cu adevărat Paștele.
Sanda Viţelar
Urmărește și: