Adrian Armand Giurgea
Ne-am obişnuit atât de mult ca Statul să fie vinovat încât suntem pe punctul de a spune că am rămas fără capacitatea de a mai decide singuri asupra destinului nostru. Da, desigur, în limita liberului arbitru pe care ni l-a lăsat credinţa. Însă este aproape incredibil cum, atunci când avem nevoie, şi pare că din ce în ce mai des se întâmplă asta, găsim „ţapul ispăşitor” în Stat. E ceva de-a dreptul abstract şi despre care, deja de zeci de ani, cei care îl administrează, vă spun că e bugetofag.
Adică… vă mănâncă banii. Şi voi sunteţi gata să îi credeţi. Asta în condiţiile în care cei care vă mănâncă banii sunt chiar cei care v-au învăţat să urâţi Statul, un rău necesar al democraţiilor, dar, totodată, unealta asupririlor în dictatură. Căci, nu-i aşa, un mare cuceritor spunea pe vremuri „Statul sunt eu!”, iar astăzi lumea modernă l-a suit pe un piedestal de pe care nici o revoluţie nu îl mai poate da jos.
Căci, istoria a fost şi va fi permanent romanţată astfel încât chiar şi cel mai negru monstru să-şi găsească scuza pentru faptele sale. Aşa a fost Iuda, dar Isus L-a iertat, nu? Căci Isus nu este ca unul singur dintre noi. Pentru creştini, de fapt, el este Totul. Este puterea de a uita, de trece peste şi, mai presus de orice, puterea de a ierta. Iar noi, aici, în „spaţiul carpato-danubiano-pontic” am înţeles asta mai bine decât oricine. Am dreptate?
Putem să ne iertăm semenii, căci, în fond, semenii noştri suntem noi înşine, nu-i aşa?! Ne iertăm, aşadar, pe noi… Dar de ce am ierta Statul? Cine e Statul să fie iertat de noi? E prea abstract. E o grămadă instituţională de care am putea crede că ne putem lipsi. Fără a concepe că lipsa Satului, respectiv a organizării sociale, duce la anarhie. Ar fi şi aici o explicaţie şi, aproape ancestral, suntem gata să o acceptăm: Statul a fost cel care l-a izgonit pe Isus…
Dar oare este chiar aşa? Nu, dar e mai simplu… Căci dacă spunem că întreaga vina aparţine unor oameni am accepta, indirect, că suntem vinovaţi. Aşa şi cu Statul de astăzi. Cu orânduirea socială de acum. Nu e perfectă, e perfectibilă, dar este mai bun/bună decât haosul. Iar oamenii sunt cei vinovaţi de tot ce ni se întâmplă. Spre exemplu preţul combustibilului care a explodat necontrolat pe fondul conflictelor pornite de nişte nebuni care consideră că lumea e a lor şi că ei au drept de viaţă şi de moarte asupra popoarelor şi a civilizaţiilor. Totul este doar „speculă”.
Sunt oameni, adică semeni de-ai noştri care s-au gândit că pot câştiga mai mult. Că se pot chivernisi peste noapte. Nu contează că depozitele de combustibili erau pline. Nici faptul că petrolul sau motorina aduse în ţară nu vin prin strâmtoarea Ormuz. Exact aşa cum nu a contat nici faptul că, acum ceva ani, preţul uleiului de floarea soarelui a explodat deşi la noi seminţele stăteau în depozite. Aşa şi acum. Nişte oameni au scumpit totul pregătiţi să ia totul de la alţi oameni. Iar vina a fost aruncată integral în ograda Statului. Pentru acciză şi TVA.
Asta deşi TVA presupune o creştere direct proporţională a costurilor care ne afectează în funcţie de preţul materiei prime şi al adaosului pe care îl pune vânzătorul. Asta deîi acciza este o sumă fixă încasată de Stat. Însă pe fondul urii sădite de cei ce administrează Statul exact la adresa Statului, poporul a fost făcut să creadă din nouă că GRASUL este cel care înfulecă totul. Pentru că intervenţia Statului în sensul blocării adaosului comercial ar fi lovit în privaţi, iar privaţii sunt cei ce îi finanţează şi controlează pe cei care ne administrează nouă bogăţiile.
Astfel că Statul a fost obligat să taie din banii pe care îi încasa de la noi pentru noi, însă privatul nu a renunţat la nimic. Adică acea gaşcă de indivizi care s-au cocoţat deasupra tuturor şi bagă băţul prin gard pentru a provoca valuri exact atunci când lumea ar trebui să fie mai liniştită. Pentru că Statul poate să piardă, dar să nu piardă ei! De ce? Pentru că Statul este o chestiune abstractă. E o moştenire venită din trecut, când nu era o crimă să iei şi tu ceva de la Stat dacă Statul oricum îţi ia totul… Îi nici nu are nevoie de iertare, căci, oricum, nu poate fi iertat. Însă dacă intrăm mai profund în chestiune vom înţelege cât de profund şi, totodată, dramatic, greşim.
Căci Statul ar trebui şi suntem, de fapt, noi, deci pierdem cu toţii, iar ura pe care o înmagazinăm o vom revărsa, la un moment dat, exact asupra noastră. Iar atunci, INDIVIZI, PRIVAŢI, azi ascunşi în spatele abstractului STAT, vor ieşi din nou la lumină, vorbindu-ne cu emfază despre nevoia de a ne restructura, de a ne reorganiza, punându-se, exact, pe ei înşişi în frunte. Iar pe noi, cei mulţi, aşteptându-ne să ne aşezăm în genunchi şi să le jurăm credinţă.
Pentru că altfel Statul va fi cel care ne va pedepsi. Iar noi, îndrăgostiţi de el, îl vom urî până la a nu mai înţelege dacă ne merităm soarta sau ei ne merită pe noi. Nişte oportunişti, gata oricând să se ierte pe sine, dar să nu ofere iertarea. Pentru că, de fapt, sunt capabili de ea doar în vorbe. Nişte neputincioşi, care aşteptăm un miracol colectiv în timp ce individual ne-am mânca între noi dacă nu ar fi stabilite rigorile sociale ale Statului. Părerea mea.
Citește și