Ileana Sandu
Iertat fie-ne, dar, fără să generalizăm, desigur, am ajuns la concluzia că Noaptea Învierii a ajuns un amestec straniu de ritual şi spectacol, iar unele biserici au început să semene cu nişte studiouri improvizate. Credincioşii vin cu miile, să ia lumină… de la telefoanele mobile. Nu privesc spre altar, ci spre ecran, să prindă cadre „reuşite”.
În timp ce preotul rosteşte cuvinte vechi de secole, mulţimea ridică telefoanele ca la concert sau la protest. „Hristos a înviat” se aude printre sunete de notificări şi şoapte despre conexiune şi semnal, ca şi cum totul ar fi de documentat, nu de trăit. O dovadă că ai fost acolo. Pentru cine şi pentru ce? Câtă pioşenie mai rămâne, când primul reflex nu e să asculţi, ci să filmezi? Cât din emoţia momentului e autentică şi cât e deja filtrat prin gândul: „oare cum va arăta asta pe Facebook?”
Ne-am obişnuit atât de mult să trăim prin ecrane încât şi sacrul trebuie confirmat digital. Nu mai există graniţe între public şi intim, între profund şi superficial: totul trebuie filmat, distribuit, consumat, inclusiv credinţa trebuie transmisă „live” şi răsplătită cu inimioare şi floricele, în goana aceasta nebună după reacţii şi aprecieri, în această manie de a transforma orice experienţă într-o vitrină, în incapacitatea de a sta, măcar o oră, fără să demonstrezi ceva altora, fără martori virtuali… Credinţa, iată, se transmite prin ecranul telefonului. Liniştea sufletească… se postează.
…Plus „gura lumii”: „Cum, n-ai fost la Înviere?” Tonul acela uşor scandalizat, privirea care te măsoară din cap până-n picioare, ca şi cum absenţa de la slujbă te-ar scoate automat din rândul „celor credincioşi”.. Important e să fii acolo, să te vadă lumea, să nu fii judecat, să mai distribui o postare, să nu dai explicaţii a doua zi. Şi, dacă tot ai venit, să scoţi neapărat telefonul, să-ţi faci un selfie cu o icoană în fundal, să şi dovedeşti că ai fost prezent, fizic şi online.
Dar câtă credinţă „încape” într-un clip de 30 de secunde? Şi, mai ales, cui îi este adresat? Lui Dumnezeu sau listei de prieteni?
Adevărul este, până la urmă, simplu dar incomod: nu ai fost acolo ca să-L cauţi pe Dumnezeu, ci ca să nu te caute gura lumii. Între credinţă şi imagine, ai ales, fără ezitare, ecranul, pentru că acolo se vede tot… mai puţin ce contează.
Felicitări! Aţi bifat slujba! Credinţa rămâne pe altă dată!
Citește și