Adrian Vascu
În perioadele în care economia are dificultăţi, auzim mai des cuvântul „insolvenţă”. Şi, din păcate, în România, percepţia o leagă nemijlocit de un faliment inevitabil, transformându-se dintr-un potenţial tratament într-o profeţie autoîmplinită, stigmatul fiind mai grav ca boala însăşi. Astăzi discutăm despre opţiunile companiilor în depăşirea impasului comercial.
Până la insolvenţă sunt multe etape în care managementul poate interveni. Însă poate face asta doar dacă indentifică la timp şi corect simptomele unei boli incipiente şi crede în ele. Cu cât este descoperită şi gestionată mai târziu, cu atât mai puţine şi mai scumpe vor fi opţiunile de remediere. Consecinţele sunt pierderea autonomiei în luarea deciziilor şi scăderea şanselor de însănătoşire.
La primele semne de emoţii comerciale trebuie făcute două lucruri. În primul rând să nu fie ignorată situaţia, lăsând emoţiile să devină probleme concrete. În al doilea rând, imediat să fie demarată o analiză în profunzime a afacerii. Dacă este cazul, se poate solicita ajutor extern pentru evaluarea situaţiei reale. Astfel se vor lua decizii pe baze solide, nu simple percepţii individuale.
Odată ce se obţine diagnosticul, ştiind cauzele suferinţei, se formulează tratamentul adecvat fiecăreia. Prima direcţie de acţiune este internă: reducerea costurilor, îmbunătăţirea marjelor, creşterea încasărilor, închiderea unor linii neprofitabile, consolidarea activităţii, vânzarea unor active sau dezvoltarea de noi surse de venituri pe infrastructura existentă. Astfel, pentru că s-a reacţionat din timp, pot fi adoptate soluţii dificile, însă rezonabile, benefice şi fără presiuni suplimentare din exterior.
Dacă se constată probleme de cash-flow, înainte de a rata primul termen de plată, ar fi bine purtate deja purtate discuţii directe şi oneste cu creditorii, fie că sunt furnizori sau finanţatori. Se pot obţine eşalonări, reduceri sau amânări de plată, refinanţări, atragerea unor noi investitori sau conversia datoriilor în acţiuni. Însă toate acestea depind de starea companiei la zi şi credibilitatea managementului şi acţionarilor faţă de parteneri. Lipsa comunicării sau eventuale amânări ar crea probleme şi mai mari.
Dacă deja s-a depăşit acest nivel de îngrijorare internă şi sunt necesare garanţii externe suplimentare – negocierile se pot organiza într-o formulă oficială precum acordul de restructurare sau concordatul preventiv. Acestea sunt instrumente reglementate prin Legea nr. 85/2014 menite să evite intrarea în insolvenţă. Ambele oferă procese şi proceduri prin care se încearcă salvarea companiei prin restructurări şi reorganizări dedicate redresării activităţii comerciale.
Dacă situaţia escaladează – atunci se ajunge în procedura de insolvenţă. Nici aceasta nu este o condamnare la faliment. Însă există doar două posibilităţi: afacerea este salvată sau lichidată. Însă decizia nu mai este la companie, ci la echipa externă care gestionează dosarul şi se bazează pe evaluarea companiei care informează care dintre cele două variante este mai probabilă.
Pentru a schimba rolul şi impactul insolvenţei din ce este azi în ce ar trebui să fie în teorie, sunt necesare îmbunătăţiri: proceduri şi practici unitare, logice şi corelate, alinierea tuturor etapelor şi celor implicaţi la acelaşi scop prin strânsă colaborare, distribuirea echilibrată a puterii decizionale, motivaţiei financiare şi ritmului de soluţionare, dar şi descurajarea unor acţiuni care pot diminua şansele companiei – fie de a se redresa, fie de maximizare a valorificării activelor.
Vremurile sunt grele şi companiile aflate în dificultate au nevoie de instrumente şi soluţii cât mai curând pentru a-şi creşte şansele de supravieţuire. Falimentul nu ar trebui să fie singura variantă, ci întotdeauna ultima. Căci e uşor să dărâmi, infinit mai greu să construieşti sau să menţii.
Citește și