Sanda Viţelar
Există momente în istorie când realitatea devine atât de absurdă, încât limbajul diplomatic nu mai ajută. Iar ceea ce vedem zilele acestea în jurul lui Donald Trump depăşeşte cu mult zona excentricului politic şi intră direct în teritoriul periculos al delirului de putere şi al demenţei.
Un preşedinte al Statelor Unite care postează o imagine în care se prezintă ca un fel de Isus modern, vindecător, înconjurat de simboluri naţionale şi lumină divină, nu mai esteo gafă de comunicare. Este un simptom. Imaginea – generată cu inteligenţă artificială şi retrasă ulterior după reacţii masive – a fost percepută inclusiv de susţinători drept „blasfemie” şi „complet nepotrivită”, iar asta spune multe.
Nu vorbim despre o metaforă neinspirată. Vorbim despre un om care, în mod repetat, se plasează simbolic deasupra oricărei limite: politice, morale sau religioase. Nu e prima dată când îşi asumă un rol mesianic sau este comparat cu Isus revenit pe pământ, dar acum o face singur, dovadă că linguşeala celor din jurul lui a ajuns să fie o credinţă intimă a preşedintelui american.
Conflictul cu Papa Leonal XIV-lea nu este întâmplător. Pontiful a criticat războiul şi retorica agresivă, vorbind despre pericolul unei „iluzii de omnipotenţă” în politică . Răspunsul lui Trump? Atacuri directe, etichetări şi o escaladare care a culminat cu imaginea „mesianică”.Când un lider politic nu mai acceptă nici măcar poziţia morală a unei instituţii precum Vaticanul şi reacţionează prin auto-divinizare simbolică, nu mai e vorba de orgoliu. E vorba pur şi simplu de pierderea contactului cu realitatea.
Și aici apare adevărata problemă: nu doar că există acest tip de comportament, ci că este tolerat, explicat, relativizat. Vicepreşedintele său a încercat să minimizeze situaţia, sugerând că totul e „umor neînţeles” . Serios? Asta nu mai e apărare politică, e complicitate.
Citeşte şi: 194 de spaţii şi Zero identitate: târgul din mijlocul oraşului
Grandomania clasică înseamnă să te crezi mai important decât eşti. Aici vorbim de alt nivel: o construcţie narativă în care liderul devine salvator, judecător moral şi figură quasi-divină în acelaşi timp.Mai grav este că reacţiile nu vin doar din opoziţie. Chiar şi conservatori religioşi, oameni din propria bază, au spus clar că „se depăşeşte o limită” . Asta înseamnă că problema nu mai e ideologică. E una de sănătate a discursului public – şi, posibil, a celui care îl produce.
În paralel, avem un conflict diplomatic cu Vaticanul, tensiuni pe fond de război şi decizii care implică echilibre globale fragile. Și peste toate acestea, un lider care se joacă de-a Dumnezeu pe reţelele sociale.Aici nu mai e loc de ironie sau de „stil neconvenţional”. Când ai acces la butoane nucleare şi în acelaşi timp îţi construieşti imaginea de Mesia, nu mai e doar ridicol, ci devine pur si simplu periculos. Poate că, considerându-se responsabil cu Judecata de Apoi, apasă omul pe buton.
Ce nu pot să înţeleg, însă, este cum de un astfel de comportament nu doar că nu duce la izolare politică, ci este apărat, justificat şi uneori aplaudat?Aici nu mai vorbim despre un singur om. Vorbim despre un sistem de validare colectivă. Despre oameni care, în faţa evidenţei, aleg să spună că e „strategie”, „umor” sau „neînţeles”.Nu. Este exact ceea ce pare. Demenţă! Iar când demenţa devine normă la vârful puterii, pericolul nu mai e doar pentru o ţară. Devine global.
Citește și