„Scopul artei este să spele praful vieţii cotidiene de pe sufletele noastre.” (Pablo Picasso)
*Cuvântul „artă” este derivat din latinescul „ars”, care înseamnă „artă”, „talent” sau „meşteşug”. Cele şapte arte includ: pictura, literatura, muzica, arhitectura, sculptura, teatrul şi cinematograful
* În timpul Renaşterii, a fi artist nu era considerată o ocupaţie potrivită pentru un domn. Deoarece arta implica lucrul cu mâinile, artiştii erau consideraţi meşteri şi li se acorda aceeaşi poziţie socială ca şi croitorilor sau cizmarilor
*Arta a făcut parte din Jocurile Olimpice. Din 1912 până în 1948, arta a făcut parte din concursuri. Arhitectura, literatura, sculptura, muzica şi pictura au primit medalii de aur, argint şi bronz. Artiştii au fost nevoiţi să creeze opere bazate pe spiritul olimpic, în încercarea de a reproduce festivităţile originale greceşti.
* Sculpturile romane au fost proiectate cu capete detaşabile, astfel încât un cap să poată fi schimbat cu altul * În 1911, după ce Mona Lisa a fost furată de la Luvru, mai mulţi oameni au venit să vadă golul rămas pe perete decât cei care veniseră înainte să admire tabloul
* Cercetătorii spanioli au descoperit că cele mai vechi picturi au fost realizate cu mai bine de 42.000 de ani în urmă.
* Cel mai scump tablou vândut vreodată este „Salvator Mundi” de Leonardo Da Vinci: 450,3 milioane de dolari.
Ziua Mondială a Artei, declarată la 15 aprilie de Adunarea Generală a Asociaţiei Internaţionale de Artă, a fost sărbătorită pentru prima dată în 2012, fiind aleasă în memoria lui Leonardo da Vinci (15 aprilie 1452- 2 mai 1519).
Arta hrăneşte creativitatea, inovaţia şi diversitatea culturală pentru toate popoarele din lume şi joacă un rol important în împărtăşirea cunoştinţelor şi în încurajarea curiozităţii şi comunicării Acestea sunt calităţi pe care arta le-a avut şi le va avea întotdeauna dacă mediile în care evoluează creatorii şi libertatea artistică sunt promovate şi protejate.
„Ziua Mondială a Artei este un memento că arta ne poate uni şi ne poate conecta chiar şi în cele mai dificile circumstanţe. Într-adevăr, puterea artei de a-i apropia pe oameni, de a inspira, de a vindeca şi de a împărtăşi, a devenit din ce în ce mai evidentă în timpul conflictelor şi crizelor recente, inclusiv COVID-19” ( Audrey Azoulay, director general al UNESCO).
Rădăcinile artei sunt mult mai vechi decât această celebrare modernă: primele manifestări artistice cunoscute – picturile rupestre din peşteri precum Lascaux sau Altamira – datează de zeci de mii de ani. Acestea nu erau doar reprezentări vizuale, ci forme de comunicare, ritual şi supravieţuire spirituală.
Arta a evoluat constant, reflectând schimbările sociale, religioase şi tehnologice ale omenirii. În Antichitate, ea era strâns legată de religie şi putere – templele, statuile şi frescele exprimau ordinea divină sau autoritatea politică. Evul Mediu a accentuat dimensiunea sacră, în timp ce Renaşterea a adus o revoluţie: redescoperirea omului, a proporţiei şi a perspectivei.
Epocile moderne şi contemporane au fragmentat şi diversificat arta: de la realism şi impresionism, până la abstracţionism, conceptualism şi arta digitală, arta nu mai este limitată la tehnici clasice, ea poate include chiar inteligenţă artificială. În prezent, inteligenţa artificială poate genera imagini, muzică şi texte, ridicând întrebări despre originalitate, autor şi creativitate.
În întreaga lume, oamenii au propriile definiţii pentru ceea ce ei consideră a fi artă. Culturi diferite au gusturi şi stiluri diferite. Această sărbătoare este folosită ca prilej de promovare a dezvoltării artei, încurajându-i pe oameni să-şi facă timp pentru a observa lucrurile frumoase din jurul lor. Arta ne demonstrează cât de asemănători putem fi, dar şi cât de diferiţi.
***
Istoria artei nu este doar o succesiune de curente şi capodopere, ci şi o galerie de destine neobişnuite, întâmplări surprinzătoare şi personalităţi care sfidează tiparele. Dincolo de pânze celebre şi nume consacrate, se ascund poveşti care oscilează între legendă şi adevăr, contribuind la imaginea artistului ca spirit liber, nonconformist şi adesea excentric. Şi totuşi, în multe cazuri, realitatea este la fel de fascinantă ca ficţiunea. Câteva dintre aceste poveşti persistă deoarece scot în evidenţă trăsăturile pe care le atribuim artiştilor: sunt inventivi, nonconformişti şi, uneori, puţin ciudaţi. Cu toate acestea, în multe situaţii, realitatea este la fel de uimitoare ca şi opera de artă pe care o produc.
Un exemplu celebru îl reprezintă episodul furtului „Mona Lisei” din 1911, care, pentru o vreme, l-a transformat pe Pablo Picasso într-un suspect neaşteptat. Deşi nu a avut nicio legătură directă cu dispariţia tabloului, artistul ajunsese în posesia unor sculpturi furate din Luvru, fără a cunoaşte iniţial provenienţa lor. Situaţia l-a adus în faţa instanţei, alături de poetul Apollinaire, însă lipsa probelor i-a absolvit de orice vină. Povestea a luat sfârşit abia în 1913, când capodopera lui Leonardo da Vinci a fost recuperată în Italia, după ce se dovedise că fusese sustrasă de un angajat al muzeului.
La fel de tulburătoare este şi povestea lui Salvador Dali, marcată de o identitate aproape mitică. Născut după moartea fratelui său mai mare, care purta acelaşi nume, Dali a fost convins de părinţi, încă din copilărie, că este reîncarnarea acestuia. Această idee i-a influenţat profund viaţa şi creaţia, regăsindu-se în lucrările sale sub forma unei permanente căutări de sine.
Chiar şi geniile incontestabile au avut slăbiciuni profund umane. Leonardo da Vinci, considerat modelul suprem al „omului Renaşterii”, era cunoscut pentru tendinţa sa de a amâna lucrurile. Numeroase proiecte au rămas neterminate, iar perfecţionismul său l-a făcut să lucreze ani întregi la opere devenite între timp legendare. „Cina cea de Taină” şi „Mona Lisa” sunt doar două exemple care ilustrează această combinaţie de genialitate şi ezitare.
Într-un registru diferit, dar la fel de impresionant, se află povestea lui Pierre-Auguste Renoir. Lovit de artrită reumatoidă severă, artistul nu a renunţat la pictură nici în ultimii ani ai vieţii. Deşi mâinile îi erau deformate de boală, a continuat să creeze cu ajutorul asistenţilor, demonstrând o voinţă extraordinară şi un devotament rar faţă de artă. Pentru el, actul creaţiei nu era o opţiune, ci o necesitate vitală.
Drumul către succes nu a fost nici pentru Francisco Goya unul uşor. Respins de două ori la Academia Regală de Arte Frumoase, artistul şi-a perfecţionat tehnica în Italia, înainte de a reveni în Spania. Relaţiile construite ulterior, dar şi talentul său incontestabil, i-au deschis în cele din urmă porţile instituţiei care îl respinsese. În timp, avea să devină nu doar membru al academiei, ci şi pictor al curţii regale, confirmând că perseverenţa şi contextul potrivit pot schimba destinul unui artist.
Aceste poveşti ne arată că arta nu este doar rezultatul inspiraţiei, ci şi al întâmplărilor, al încercărilor şi al complexităţii umane. Artiştii nu sunt doar creatori de frumuseţe, ci şi oameni marcaţi de îndoieli, eşecuri, credinţe neobişnuite sau circumstanţe neaşteptate. Tocmai aceste imperfecţiuni îi fac atât de autentici şi atât de aproape de noi. În spatele fiecărei opere se află nu doar o tehnică desăvârşită, ci şi o poveste – uneori incredibilă, alteori profund umană, dar întotdeauna demnă de a fi descoperită.
Geniali, dar…cam ciudaţi
* Salvador Dali (1904-1989), omul cu cea mai faimoasă mustaţă din toate timpurile, a condus o maşină plină cu conopidă.
Circulă multe poveşti nostime despre Salvador Dali şi extravaganţele sale. Aproape s-a sufocat în casca de scufundări la adâncime, în timp ce încerca să explice suprarealismul. Dar performanţa „cea mai cea”a fost călătoria sa la Paris, la volanul unei maşini pline cu conopidă.
În celebra lucrare „Ceasul care se topeşte”, Dali s-a inspirat din câteva bucăţi de brânză Camembert pe care le-au urmărit în timp ce se topeau la soare.
* Leonardo Da Vinci (1452-1519) a început să picteze „Gioconda” („Mona Lisa”) în 1504 sau 1505 şi a terminat tabloul cu puţin timp înainte de a muri, în 1519. Artistul eraambidextru – capabil să scrie cu o mână în timp ce picta /desena cu cealaltă. Notele sale personale erau scrise în oglindă, începând din partea dreaptă a paginii spre stânga. Da Vinci era vegetarian şi un fervent susţinător al drepturilor animalelor.
Unele relatări susţin că i-au trebuit 10 ani pentru a perfecţiona buzele Giocondei. Alţii critici au avansat ideea că modelul care a pozat pentru Gioconda a fost un bărbat, probabil amantul pictorului.
Datorită numeroaselor mesaje de dragoste pe care le primeşte, Mona Lisa are, la Luvru, propria ei cutie poştală.
* Gustav Klimt (1862– 1918 ), pictor şi decorator austriac, a folosit ca fixativ urina de pisică.
Klimt purta „muu-muus” (rochii largi, de origine hawaiană, viu colorate) fără nimic dedesubt, iar atelierul său era invadat de pisici. Obsesia lui pentru pisici l-a determinat să acopere paginile caietului de schiţe cu urină de pisică. El credea că era cel mai bun fixativ disponibil. Mirosul era urât, dar, şi mai rău – artistul a distrus lucrări care, probabil, ar valora milioane în zilele noastre.
* Lui Michelangelo (1475-1564) i-au trebuit 4 ani pentru a picta cupola Capelei Sixtine. Michelangelo a realizat această lucrare stând tot timpul în picioare.
*În timpul vieţii sale, Vincent van Gogh (1853-1890) a vândut doar o lucrare: „Podgoria roşie de la Arles”. Lucrarea a fost realizată in noiembrie 1888 şi se află la Muzeul Puskin din Moscova.
* Claude Monet (1840-1926) a fost sfătuit să lucreze ca băcan, nu ca artist.
* În 1961, „Le Bateau” de Henri Matisse (1869-1954) a fost agăţat cu susul în jos la Muzeul de Artă Modernă din New York şi au trecut aproape două luni înainte ca cineva să fi observat. Este autorul celebrului tablou „La blouse roumaine”.
Într-o lume tot mai rapidă şi tehnologizată, arta rămâne un spaţiu al reflecţiei, al libertăţii şi al sensului. Ea nu este un lux, ci o necesitate – o dovadă că, dincolo de supravieţuire, omul are nevoie să creeze, să simtă şi să lase o urmă. (documentare şi foto – artfacts.net, unesco.org/en/days/world-art; nationalday.com, boredpanda.com)
Citește și