Ileana Sandu
„Fiecare loc de pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie un dram de iubire ca s-o înţelegi” (Nicolae Iorga)
În Târgu Mureş, cartierul Cornişa – „La clinici”. cum i se mai spunea odinioară – este adesea descris de propriii locuitori drept „cel mai frumos din oraş”. Nu este un cartier al contrastelor spectaculoase, ci al transformărilor lente, uneori discrete. Între locuri care au dispărut şi altele care încă îşi continuă rolul, rămâne o singură constantă: memoria celor care l-au trăit.
Ideea acestui reportaj a venit chiar de la oamenii care trăiesc aici, unii – de prin anii 60 ai secolului trecut – convinşi că, „în tot Târgu Mureşul nu găseşti altul ca el”. „Să scrieţi numai de bine despre Cornişă, că noi locuim aici de când eram tineri, aici ne-am crescut copiii şi nepoţii şi nu ne-am muta pentru nimic în lume”, afirmă, cu mândrie locală, Jancsi bacsi, de pe strada Grigorescu, enumerând câteva „puncte forte” ale cartierului: zonă liniştită, cu mult spaţiu verde şi aer curat, aproape de Weekend şi de Mureş, alei „faine”, reparate, între blocuri, magazine bine aprovizionate, şcoli, grădiniţe, bănci, spitale, farmacii, spaţii de joacă pentru copii, fosta centrală termică – transformată în restaurant (cu preţuri „bunicele”). Ce mai încoace încolo, nici nu-i nevoie să te duci în centru, „că aici avem de toate”.
Ce-i drept – remarcă venerabilul locatar – simţul civic mai lasă de dorit, „nu mai îi ca pe vremuri, când, iarna, ieşeam cu toţi vecinii din bloc, să măturăm zăpada, să nu-şi rupă oamenii picioarele, da’ vremurile alea s-au dus, oamenii-s bătrâni, iar ăstora tineri, nici prin cap nu le-ar trece să dea la lopată…”
…La prima vedere, Cornişa are, cu adevărat, toate ingredientele unei zone privilegiate: nu există platforme industriale abandonate, cartierul a scăpat de industrializarea masivă de pe vremea comunismului. Este unul dintre cele mai vechi cartiere ale Târgu Mureşului, dar „povestea” lui este aproape inexistentă în broşurile de promovare ale oraşului.
Informaţii sporadice se regăsesc în puţine lucrări de referinţă – „Monografia oraşului Târgu Mureş” de Traian Popa (1932) şi în volumele regretatului Ioan Eugen Man, fost şef al Biroului de urbanism şi gestiune date urbane din cadrul Primăriei Târgu Mureş, din care aflăm că zona Cornişa s-a format treptat, pornind de la periferia oraşului de la sfârşitul secolului al XIX-lea, când aici existau terenuri agricole, livezi şi gospodării izolate, dobândind, în timp, o identitate urbană profund legată de domeniul medical şi de dezvoltarea academică.
De altfel, un detaliu semnificativ, păstrat până în prezent în toponimia locală, este existenţa străzii Spitalul Vechi, denumire care reflectă începuturile activităţii medicale din zonă: primele forme organizate de asistenţă medicală datează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea (perioada austro-ungară), când au fost amplasate aici instituţii sanitare considerate la acea vreme mai potrivite la marginea oraşului, departe de zonele dens populate, în conformitate cu practicile medicale ale epocii. Era vorba de spitale orăşeneşti mai mici, uneori dezvoltate treptat din:lazarete, spitale de caritate, secţii separate pentru boli diferite.
În perioada interbelică, zona Cornişa începe să capete o identitate mai bine definită, odată cu consolidarea infrastructurii medicale şi apariţia unor clădiri destinate personalului sanitar. Legătura dintre cartier şi domeniul medical devine tot mai evidentă, prefigurând evoluţia ulterioară a zonei.
Transformarea decisivă are loc în perioada comunistă, în special din anii ’60, când cartierul este integrat în mod accelerat în structura urbană a oraşului. Se construiesc blocurile de locuinţe care definesc şi astăzi peisajul urban, se dezvoltă infrastructura de bază, iar instituţiile medicale îşi extind activitatea. Dezvoltarea este rapidă, însă nu întotdeauna însoţită de o planificare urbană unitară pe termen lung.
După 1990, evoluţia continuă într-un ritm fragmentat. Apar clinici private, cabinete medicale şi investiţii punctuale, iar prezenţa Universităţii de Medicină, Farmacie, Ştiinţe şi Tehnologie „George Emil Palade” consolidează definitiv profilul medical şi academic al zonei – un reper academic şi profesional recunoscut la nivel naţional şi internaţional, care atrage anual studenţi din ţară şi din străinătate, generând, în acelaşi timp, un flux constant de pacienţi, studenţi şi cadre medicale. Pe scurt: un cartier viu, căutat, cu o poziţie privilegiată.
Dincolo, însă, de avantaje evidente, realitatea de zi cu zi este mai nuanţată. Cartierul este adesea privit ca un paradox urban: una dintre cele mai vechi şi bine poziţionate zone ale Târgu Mureşului , dar şi una care pare, pe alocuri, uitată de timp.
Cornişa este, paradoxal, unul dintre cele mai scumpe cartiere din municipiu, cu preţuri care ajung frecvent în jurul valorii de 2.000 de euro pe metru pătrat/apartament şi chirii medii în jur de 400-500 de euro, dar care nu reflectă întotdeauna condiţiile oferite. O mare parte dintre blocuri rămân nereabilitate termic, cu faţade degradate şi infrastructură învechită, într-un contrast vizibil cu statutul „premium” al zonei. Populaţia este percepută ca fiind îmbătrânită, iar acest lucru pare să contribuie la o anumită stagnare, administraţia amânând reabilitarea, deşi locatarii au semnat, în timp, nenumărate „tabele”, manifestându-şi acordul, dar aşteptând degeaba „înfrumuseţarea” şi confortul promise.
… Sunt, în Cornişa, locuri în care timpul pare că a uitat să înainteze: pe actualul Bulevard al Cetăţii, colţ cu strada Victor Babeş funcţiona, cândva, celebra cofetărie „Crizantema” – ulterior „Café Bulvar” – un fel de „rai” şi de „fierărie a lui Iocan” pentru liceenii de la „Unirea” şi „Al. Papiu Ilarian. Când, prin anii 70, se chiulea, cu uşoară vinovăţie, destinaţia era, invariabil „Tema” (nume „conspirativ”, fireşte), ca şi cum fuga de la ore ar fi fost o lecţie în sine.
La mesele mici, înghesuite, se bârfeau profesori, cu o seriozitate comică, se repeta, vezi Doamne, materia pentru teză, între „uniriste” şi „papiişti” se legau prietenii şi se desfăceau iubiri înainte să apuce să prindă contur. Monedele treceau din mână în mână – bănuţ pe bănuţ – până când, în cele din urmă, toată lumea putea mânca un işler, despre care se spunea, fără urmă de îndoială, că e „cel mai bun din oraş”. Ca şi „Fructo” sau „Bem-Bem”, care completau „festinul”.
Profesorii ştiau, însă, uneori, mai închideau ochii, cedând la rugăminţile „vinovaţilor”: „Da’ vă rog frumos, tovarăşă profesoară, să nu-i spuneţi lu’ mama, că promit să nu mai chiulesc”. „Bine, bine, de data asta ai scăpat, Dar să nu se mai întâmple” (vorba vine). Poate pentru că şi ei, dascălii, fuseseră cândva acolo, într-o altă cofetărie, într-un alt timp, adunând monede şi amintiri…
Astăzi, la „Tema”, tencuiala cade, iar lacătul de la uşă pare să păzească nu doar un spaţiu gol, ci o epocă întreagă. Dar dacă te opreşti o clipă şi asculţi – cu răbdare, cu imaginaţie – ai putea jura că încă se aud râsete, clinchet de linguriţe, vreo poveste hazlie, spusă de un coleg mai hâtru. Vorba lui Iorga: „Trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie un dram de iubire ca s-o înţelegi”…Da, sunt şi astfel de locuri, încărcate de memorie, chiar şi după ce uşile se închid…
Modernizarea generală a infrastructurii şi a spaţiilor publice rămâne inegală. Într-un cartier atât de intens circulat, unde spitalele şi universitatea aduc zilnic sute de oameni, lipsurile devin cu atât mai greu de ignorat. Nu există nicio toaletă publică, iar absenţa unor facilităţi elementare, precum un chioşc de ziare ridică semne de întrebare legate de modul în care este gestionat spaţiul urban. Situaţia este vizibilă inclusiv în zonele care ar trebui să ofere un minim confort.
Parcul din spatele statuii lui Eminescu, cel mai urât din oraş – o spunem fără nici un fel de reticenţă – ilustrează perfect această discrepanţă: bănci de beton, imposibil de folosit, devenite adăposturi pentru oamenii străzii, întreţinere precară şi o senzaţie generală de abandon. În apropiere, Monumentul foştilor deţinuţi politici deportaţi în URSS şi victimelor comunismului este lăsat în paragină, cu soclul „muşcat” de timp şi de nepăsare, iar aşa-numitul Centru Cultural Mihai Eminescu te fac să te întrebi ce înseamnă, pentru unii cultural”: imobilul este într-o stare avansată de degradare şi necesită o reabilitare majoră.
Problemele sunt cunoscute de câţiva ani: infiltraţii masive, mucegai şi tencuială căzută, parchet deteriorat, subsol afectat de apă. De peste 5 ani, hotelul, restaurantul şi sălile de curs/expoziţii au fost închise. Clădirea are nevoie de investiţii de ordinul milioanelor de euro pentru a fi readusă la standarde. S-au făcut doar intervenţii punctuale (reparaţii parţiale la acoperiş în 2024), dar există, bineînţeles, ambiţioase planuri de reabilitare (aflate în tradiţionalul „stadiu de proiect”).
Pe lângă acestea, problemele clasice ale unui cartier supus unei presiuni constante se fac simţite tot mai clar şi în Cornişa: traficul este intens, locurile de parcare insuficiente, iar infrastructura pietonală nu ţine întotdeauna pasul cu nevoile reale ale zonei. În ciuda unei oferte bune de magazine şi servicii, dezvoltarea este inegală, iar investiţiile nu reflectă pe deplin importanţa strategică a cartierului.
Cornişa rămâne, în esenţă, un cartier definitoriu pentru Târgu Mureş – un spaţiu în care medicina, educaţia şi viaţa urbană se intersectează constant, dar evoluţia sa inegală ridică întrebări legate de modul în care este gestionată una dintre cele mai valoroase zone ale oraşului şi de ritmul în care aceasta reuşeşte să răspundă nevoilor actuale ale locuitorilor.
…Un cartier al contrastelor discrete, cu locuri care au dispărut din viaţa cotidiană, spaţii aflate în aşteptarea unei noi utilizări şi altele care continuă să funcţioneze firesc. Împreună, ele conturează o realitate urbană în care trecutul nu este complet pierdut, ci doar stratificat sub prezent.
Citește și