Există o ipocrizie aproape obscenă în felul în care vorbim astăzi despre copii, despre „vremurile de altădată” și despre cum „nu mai ies afară”, o ipocrizie pe care o rostogolim liniștiți în conversații de bloc, pe rețele sociale sau în comentarii indignate, fără să avem curajul minim de a ne uita în oglindă și de a admite că nu tehnologia i-a scos de pe stradă, nu calculatorul i-a gonit din fața scării, ci noi, adulții, cu o consecvență aproape mecanică, am ocupat fiecare centimetru de spațiu în care ar mai fi putut încăpea o minge, un desen cu cretă sau pur și simplu un copil care aleargă fără să fie în pericol.
Citesc pe HotNews despre această dispariție a copilăriei din cartiere și îmi dau seama că, de fapt, nu e nicio dispariție misterioasă, nu e niciun fenomen greu de explicat, ci este rezultatul unei alegeri colective, făcute zi de zi, ani la rând, în care am decis, fără să spunem asta cu voce tare, că mașina este mai importantă decât copilul, că locul de parcare este mai valoros decât spațiul de joacă și că liniștea noastră comodă valorează mai mult decât zgomotul viu al unei generații care crește.
Ne place să spunem că „nu mai sunt copii pe stradă”, dar evităm sistematic să completăm propoziția până la capăt: nu mai sunt pentru că nu mai au unde, pentru că strada nu mai există ca spațiu de viață, ci doar ca infrastructură pentru mașini, ca depozit de metal, ca o extensie murdară și sufocată a unui confort prost înțeles, în care fiecare bordură devine proprietate personală, fiecare trotuar este confiscat, fiecare colț liber este imediat ocupat, fără rușine, fără limită, fără vreo urmă de responsabilitate față de ceilalți.
Și atunci apare imaginea grotescă a prezentului nostru: blocuri comuniste, gri, înghesuite, apartamente de 20-30 de metri pătrați în care oamenii trăiesc comprimat, dar în fața cărora stau aliniate mașini lustruite, atent poziționate, apărate aproape cu agresivitate, ca niște simboluri disperate ale unui statut pe care nu îl mai poate susține nimic altceva, ca niște declarații mute de importanță într-o realitate în care spațiul interior este mic, dar orgoliul exterior trebuie să fie mare, vizibil, parcat exact sub geam.
Am ajuns să trăim într-o contradicție atât de absurdă încât nici nu o mai vedem: ne înghesuim în apartamente mici, dar revendicăm spații publice imense pentru obiecte personale, ne plângem că nu avem condiții, dar ocupăm tot ce e comun, ne declarăm preocupați de copii, dar le anulăm efectiv posibilitatea de a exista în afara pereților, iar apoi, cu o seninătate care frizează cinismul, ne întrebăm unde au dispărut.
Nu au dispărut nicăieri. I-am evacuat.
I-am împins spre ecrane, spre mall-uri, spre spații controlate, pentru că strada – spațiul acela haotic, liber, imperfect, dar viu – a fost confiscată complet de o cultură a comodității în care deplasarea pe jos a devenit o insultă, iar ideea că ai putea lăsa câțiva metri liberi pentru altcineva a devenit aproape de neconceput.
Cartierele nu mai sunt cartiere, sunt parcări cu blocuri atașate, sunt locuri în care viața se desfășoară în interior și între mașini, nu între oameni, sunt spații în care sunetul dominant nu mai este râsul, ci motorul, nu mai este mingea lovind asfaltul, ci portiera trântită, nu mai este strigătul unui copil, ci claxonul iritat al cuiva care consideră că are dreptul absolut asupra fiecărui centimetru de asfalt.
Și, poate cel mai grav, am ajuns să considerăm toate acestea normale, inevitabile, „așa sunt vremurile”, ca și cum nu ar fi fost rezultatul direct al propriilor noastre alegeri, ca și cum nu am fi contribuit fiecare, zi de zi, la această sufocare lentă a unui mod de viață pe care acum îl plângem ipocrit.
Citeşte şi: 194 de spaţii şi Zero identitate: târgul din mijlocul oraşului
Adevărul, spus fără menajamente, este că nu trăim o criză a copilăriei, ci o criză a adulților, o criză de responsabilitate, de măsură și de bun-simț, în care confortul personal a devenit lege, iar orice altceva – comunitate, spațiu comun, copii – a devenit negociabil sau, mai grav, complet ignorabil.
Nu ne-a furat nimeni strada. Am vândut-o singuri, bucată cu bucată, în schimbul unui loc de parcare.
Sanda Viţelar
Urmăreşte şi: