Adrian Armand Giurgea
Alegătorul român, deşi vorbim deja clar despre schimbarea generaţiilor, este imbatabil. El ştie orice şi poate orice, dar, vorba unui clasic în viaţă, mereu se plânge că n-a avut noroc. Sau că a fost trădat. De fapt, alegătorul român se trădează singur. Constant. Sau permanent? Indiferent de vârstă şi de generaţie. Nu este doar credul, ci este şi fatalist, iar fatalismul îl face să-şi accepte soarta printre lacrimi şi să meargă mai departe, autoflagelându-se. Căci lui nu-i place democraţia. Şi nici nu este altruist.
Declarativ, vrea să dispară „inechităţile”, deci îmbrăţişează rapid teoriile conspiraţioniste şi curente din zona comunisto-fascistă, dar, în esenţă, se vrea pe el în vârful piramidei, privilegiatul principal, ori de câte ori se poate. Căci, aşa cum am spus-o, altruismul şi sintagma „românul e primitor şi darnic” sunt doar poveşti pentru prostit fraierii.
Alegătorul neaoş e mai ceva decât hârciogul. Urăşte îmbuibaţii, dar visează el însuşi să fie un îmbuibat, cândva. Şi astfel muşcă nada aruncată de politrucul mincinos în mod repetat şi fără să stea puţin să judece. Pentru că, oricum, judecata lui nu îl ajută, în cele din urmă, la nimic. Ce, în „Poiana lui Iocan”, în afară de poveşti, se petrecea ceva concret?! Aşa că lui, alegătorului care le ştie pe toate, nu îi place libertatea generală. Doar libertatea sa.
Şi urlă din toţi rărunchii împotriva corupţiei, dar e pregătit oricând să corupă dacă e interesul său la mijloc. Însă cel mai mult îi place, dacă vede că tot nu îi iese după nici un scrutin, să fie strunit. Aşa nici nu greşeşte şi nici nu gândeşte.
De aici şi nevoia „preşedintelui jucător”, în fond fostul „tătuc” venit din paternalismul comunistoid, dar şi ideea „întâiului gospodar” care trebuie să dea exemplu în comunitate… Da, nu contează că aparatele acestea de stat sunt complexe şi uneori complicate, pentru alegătorul standard contează să ai gura mare, să pui omul simplu la punct, să înjuri ca un birjar dacă e nevoie, să te comporţi uneori ca la volanul autobasculante – apropo, voi înţelegeţi acum de ce un candidat care ducea piatră pe drumuri cu basculanta nu a fost votat?… se pretindea domn, cu maniere – şi să laşi impresia că „nu ai tată, nu ai mamă”, iar dacă se prinde prostimea că te-ai chivernisit, să nu-ţi pese.
Chiar dacă averea ta nu vine din trecut. Pentru că supărarea e scurtă şi poate fi uşor transformată în fericire dacă găseşti şi printre ceilalţi câteva „cozi de topor” care să te facă pe tine mai puţin pătat. Da, pentru că totul e prin comparaţie cu gunoiul. Noi comparăm şi ne comparăm cu cei care o duc mai prost, nu cu cei care o duc mai bine, comparăm cum a fost cu ce este şi nu ne gândim cât de bine putea fi dacă nu era aşa prost cum e azi şi spunem, totuşi, că e bine. Pentru că ne place să ne minţim frumos.
E mai simplu şi, chiar dacă ne trage cineva de mânecă, era să zic suman, dar mă întreb câţi or mai înţelege „limba bătrână” pe care au fost totuşi gata să parieze căci le-a zgândărit ceva din ADN-ul amorţit?!… Da, alegătorul autohton nu se pune niciodată pe sine în boxa acuzaţilor, ci îi pune mereu pe ceilalţi. Aleşii lui nu îl reprezintă dacă dau greş, nu el i-a pus acolo şi basta! Democraţia trebuie să fie altfel şi, dacă îi dai voie să o descrie, e ca în bancul acela cu poliţistul construit de copilaş la marginea străzii, tot dictatură de tip comunist iese…
Aşa se explică de ce, de zeci de ani, rămânem în aceeaşi paradigmă a neputinţei. Pentru că la noi până şi schimbarea mentalităţii este doar de faţadă. Spre exemplu, la Târgu Mureş. Dacă primarul doarme mai mult la Curteni, administraţia locală e praf. Primarul trebuie să pună mătura în drum. El trebuie să pornească motocoasele. El trebuie să traseze liniile pe drumuri şi să sape groapa viitoarelor parcări. Altfel… nu se mişcă nimic. Pentru că totul se întâmplă după cum respiră primarul. Angajaţii din aparatul de stat sunt hipnotizaţi sau şi-au reglat respiraţia după primar.
Ei nu ştiu nici cum curge apa pe Pocloş fără întâiul gospodar. Bine, nu toţi, aveţi dreptate, dar aşa e cam peste tot în ţară. Şi vedem că şi de la Bucureşti ni se transmite acelaşi mesaj: dacă nu e premierul de azi, nimeni nu mai semnează nimic. Iar asta ne arată că avem o problemă de construcţie. Statul, ţara, judeţul, oraşul sau comuna trebuie să meargă mai departe indiferent dacă cel din frunte este la post sau nu. Însă noi încremenim ca şi cum cineva ne-ar fura steagul de luptă. Însă nici la luptă nu ne pricepem.
De ce? Pentru că stăm amorţiţi. Da, dacă nu ne mai dă nimeni comanda, ce-om face?! De ce am forţa lucrurile?! E mai bine să lâncezim apatic în suc propriu. Vorba aia: doar nu dau turcii… Nu punem mâna nici pe lopată, dar nici pe mătură. Pentru că plătim taxe şi din taxele noastre trebuie să vină alţii să ne facă ordine… Şi-mi vin în minte alte două exemple. Primul, Raed Arafat. Dacă nu strigă nimeni adunarea suntem gata să-l lăsăm în istorie. Până la urmă nu contează ce a făcut.
Contează că e de prea multă vreme acelaşi, nu?! Şi nu ne place constanţa. Şi nici perseverenţa. Le asimilăm cumetriilor, deşi omul nu şi-a dus cumetri într-un sistem făcut în spiritul altruismului.
Dar vom sărbători sau vom boci când o să părăsească sistemul. Căci nu suntem consecvenţi. Am uitat de marşul prin centrul oraşului strigând „luaţi labele de pe Arafat”… Apoi, Azomureş… Altă bubă dulce. Până şi primarul a promis să se bată să-l închidă. Acum nu ştim cum să obligăm Statul să-l păstreze cu banii noştri azi şi cu banii noştri în viitor. Pentru că ne temem de foamete. Nu mai contează că otrăvim pământul într-o agricultură intensivă… Ne place să ne bată vântul chiar dacă ne udăm pe picioare… Aşa suntem noi, aici, pe Pocloş.
Şi s-a dus şi mitul ăsta al gospodarului. Nu, nu cel al gospodarului orădean, ci aşa, în general, al gospodarului neaoş. Pentru că alegătorul autohton, poporul care decide, altfel spus, aşteaptă mereu stăpânul gata de poruncă, nu se oboseşte să-şi trimită în faţă oamenii pregătiţi să facă ceva. Pe aceia, de fapt, în esenţă, îi urăşte. Şi, e şi aici un paradox: pentru că se teme că i-ar da prea mult de lucru, deşi el spune că de asta are nevoie… Şi ne trezim din nou trăind în paradigma urii şi a autosuficienţei. Iar instabilitatea ne place. Pentru că, deşi ne slăbeşte, ne face să ne simţim puternici. Şi vii. Dacă n-am dreptate, aruncaţi cu pietre. În Pocloş.
Citește și