Dr. Lucian Mărginean, Senator PSD Mureş
Există momente în viaţa unei naţiuni în care nu mai este suficient să constatăm problemele, ci trebuie să avem curajul să le numim, să le înţelegem în profunzime şi, mai ales, să le rezolvăm. Sănătatea publică din România a ajuns într-un astfel de moment de inflexiune. Nu vorbim doar despre un sistem suprasolicitat, ci despre unul aflat sub o presiune sistemică, structurală, în care aşteptările cetăţenilor cresc, dar capacitatea de răspuns rămâne, de prea multe ori, insuficientă.
Datele recente sunt cât se poate de grăitoare: doar un sfert dintre români consideră că beneficiază de servicii medicale de calitate, în timp ce 70% percep sistemul ca fiind suprasolicitat, iar peste trei sferturi cred că accesul la îngrijiri medicale rămâne dificil din punct de vedere financiar. Această realitate nu este doar o statistică rece, ci expresia unei neîncrederi profunde, care riscă să erodeze însăşi relaţia dintre stat şi cetăţean.
În acelaşi timp, sistemul nostru de sănătate se confruntă cu provocări multiple şi convergente: subfinanţare cronică, inechităţi în acces, birocraţie excesivă, dar şi o criză acută de personal medical. Exodul profesioniştilor din sănătate, lipsa unei strategii coerente de finanţare şi presiunea demografică crescândă creează un cerc vicios care ameninţă sustenabilitatea domeniului pe termen lung.
Mai grav, costurile suportate direct de pacienţii români rămân printre cele mai ridicate din Europa, afectând în mod disproporţionat şi riscant mai ales categoriile vulnerabile.
În acest context, cred cu tărie că România are nevoie de un nou contract social în domeniul sănătăţii, bazat pe trei piloni fundamentali: acces echitabil, calitate reală şi prevenţie inteligentă. Nu este mulţumitor numai să reparăm punctual disfuncţionalităţile existente, ci cred că trebuie să regândim arhitectura întregului sistem.
În primul rând, accesul la servicii medicale trebuie să devină o realitate, nu un deziderat. Digitalizarea sistemului, reducerea birocraţiei şi dezvoltarea medicinei comunitare sunt esenţiale pentru a aduce serviciile mai aproape de pacient.
Consider că în judeţul Mureş, unde există deja un nucleu medical universitar puternic şi infrastructuri performante în anumite specialităţi, putem demonstra că excelenţa nu este o excepţie, ci poate deveni o regulă. Însă aceste exemple trebuie replicate la nivel naţional, nu să rămână la stadiul de cazuri izolate.
În al doilea rând, calitatea actului medical trebuie susţinută prin investiţii reale, predictibile şi transparente. Nu putem cere performanţă fără a crea condiţiile necesare pentru realizarea practică a acesteia. Tehnologia medicală avansată, inclusiv imagistica şi radiologia intervenţională, reprezintă nu doar o direcţie de dezvoltare, ci o necesitate strategică pentru reducerea mortalităţii şi creşterea calităţii vieţii.
În al treilea rând, prevenţia trebuie să devină pilonul central al politicilor publice de sănătate. Este profund îngrijorător că principalele temeri ale românilor vizează afecţiuni grave, precum cancerul sau impactul stresului asupra sănătăţii. Aceste realităţi ne obligă să transferăm accentul de pe tratament pe prevenţie, de pe reacţie pe anticipaţie.
Sănătatea nu este un domeniu sectorial periferic, ci fundamentul pe care se construieşte dezvoltarea unei societăţi. Fără o populaţie sănătoasă, nu putem vorbi nici despre economie performantă, nici despre educaţie solidă, nici despre securitate naţională.
În opinia mea, avem datoria, ca decidenţi, să depăşim logica intervenţiilor fragmentare şi să construim o viziune coerentă, pe termen lung. România are resursele umane, expertiza şi potenţialul necesare pentru a-şi reconstrui sistemul de sănătate. Ceea ce lipseşte, de prea multe ori, este consecvenţa în acţiuni şi curajul reformei reale.
Nu mai putem amâna. Nu mai putem improviza. Este momentul să acţionăm responsabil, ferm şi solidar, pentru ca sănătatea să devină, în mod autentic, o prioritate naţională.
Citește și