Sanda Viţelar
România trăieşte, din nou, spectacolul penibil al unei puteri care se clatină în văzul tuturor, în timp ce încearcă să mimeze controlul. Criza a debutat oficial pe 20 aprilie, când PSD, cel mai mare partid din coaliţie, şi-a retras sprijinul pentru premierul Ilie Bolojan, i-a cerut demisia şi a anunţat retragerea miniştrilor săi, gest care a lăsat Guvernul fără majoritate parlamentară. În paralel, preşedintele Nicuşor Dan a încercat să medieze tensiunile şi a convocat consultări, în timp ce scenariul unui executiv minoritar a început să fie discutat deschis.
Imaginea este absurdă şi, în acelaşi timp, perfect recognoscibilă: ţara arde, iar baba Catrănită nu ştie dacă Guvernul vine sau pleacă. De zile întregi, România stă suspendată între demisii anunţate şi neduse până la capăt, între negocieri fără rezultat şi declaraţii contradictorii. Este un haos organizat, în care fiecare actor politic încearcă să pară responsabil, în timp ce contribuie la blocaj.
Se arată în analiza publicată de agenţia internaţională Reuters că actuala instabilitate politică pune în pericol accesarea a miliarde de euro din fonduri europene şi afectează încrederea investitorilor, într-un moment în care economia României este deja fragilă. Tot Reuters notează că tensiunile politice riscă să încetinească reformele asumate şi să crească presiunea asupra costurilor de finanţare ale statului. Tradus pe româneşte, asta înseamnă un singur lucru: nota de plată începe să se adune. Şi, ca de fiecare dată, nu o vor plăti cei care au declanşat criza. Nu liderii de partid, nu miniştrii care pleacă şi revin, nu strategii din spatele uşilor închise. O vor plăti cetăţenii.
O vor plăti prin taxe mai mari, prin inflaţie, prin investiţii întârziate sau anulate, prin proiecte blocate, prin servicii publice mai slabe. O vor plăti primăriile care nu mai ştiu pe ce bani se pot baza, firmele care îşi văd planurile date peste cap şi oamenii obişnuiţi care simt, încet dar sigur, cum instabilitatea politică le intră în buzunar. Pentru că, în final, orice criză politică din România are acelaşi deznodământ: este transferată, discret şi inevitabil, în viaţa de zi cu zi a cetăţenilor.
În tot acest timp, discursul public este confiscat de calcule sterile. Câte voturi mai are Guvernul. Câte mai adună opoziţia. Dacă trece moţiunea. Dacă rezistă premierul. Dacă se mai poate face o majoritate. Dacă nu cumva se mai poate „cârpi” ceva pentru câteva luni. Nimeni nu mai vorbeşte despre economie în termeni reali. Nimeni nu mai vorbeşte despre proiecte, despre investiţii, despre direcţie. Se vorbeşte doar despre aritmetică politică. Despre cine cu cine se mai înţelege şi cât mai durează până se ceartă din nou.
Aceasta nu mai este politică. Este o improvizaţie care se face într-un moment în care România nu îşi permite să fie improvizată. Deficitul bugetar rămâne o problemă majoră, presiunile externe cresc, iar dependenţa de fondurile europene este mai mare ca oricând. În acest context, fiecare zi de instabilitate nu este doar o zi pierdută. Este o zi care costă.
Cei care plătesc nu apar în conferinţele de presă. Sunt cei din oraşe precum Târgu Mureş, unde administraţiile locale depind de finanţări, unde proiectele sunt deja întinse la limită şi unde orice blocaj de la Bucureşti se traduce în întârzieri concrete: drumuri care nu se fac, investiţii care stagnează, servicii care se degradează. De fapt, aici se vede cel mai bine ruptura dintre politică şi realitate. La Bucureşti se negociază funcţii. În teritoriu se blochează lucruri reale.
Poate cel mai grav este că această criză nu pare să aibă o ieşire clară. Nu există o direcţie asumată, nu există o responsabilitate asumată. Există doar o prelungire a incertitudinii, în speranţa că timpul va rezolva ceea ce politicienii nu sunt capabili să rezolve.
Adevărul, spus fără ocolişuri, este simplu: România nu mai are doar o criză politică. Are o criză de responsabilitate. O criză în care cei care ar trebui să conducă statul par incapabili să înţeleagă că nu se joacă doar cu funcţii, ci cu stabilitatea unei ţări întregi. Iar până când această lecţie nu va fi înţeleasă, vom rămâne în acelaşi cerc vicios: guverne care vin şi pleacă, coaliţii care se fac şi se destramă, crize care se repetă. Şi, de fiecare dată, aceeaşi concluzie: ţara arde, iar cei care ar trebui să stingă focul încă se ceartă pe furtun.
Citește și