Marius Paşcan
Astăzi, gândul se opreşte cu emoţie la Veronica Micle, femeia al cărei nume nu poate fi rostit fără să tresară, din adâncul literaturii române, ecoul destinului lui Mihai Eminescu. Se împlinesc 176 de ani de la naşterea poetesei (Năsăud, 22 aprilie 1850).
Veronica Micle nu a fost doar femeia iubită de Mihai Eminescu. A fost focul intim al unei existenţe sfâşiate între geniu, suferinţă, dor şi imposibilitate. A fost prezenţa care i-a tulburat adânc fiinţa, i-a aprins sensibilitatea şi i-a însoţit destinul creator cu o intensitate aproape tragică. A fost marea lui chemare lăuntrică, apropierea care l-a luminat şi l-a mistuit, prezenţa care a dat iubirii sale chip, glas, nelinişte şi ardere. În jurul Veronicăi s-au adunat nu doar sentimentele unui bărbat, ci fragilitatea, febra şi drama unui geniu.
Pentru Eminescu, iubirea nu a fost niciodată un simplu refugiu. A fost cutremur, vis, rană, absolut. Iar Veronica Micle a rămas una dintre marile chei ale acestei tulburătoare umanităţi. Prin ea, Luceafărul poeziei româneşti coboară dintre constelaţii şi ni se arată profund omenesc, iubind, sperând, suferind, aşteptând, frângându-se. Asemeni lui Hyperion şi Cătălinei, din chiar universul eminescian, iubirea dintre ei devine imposibilă împletind absolutul şi efemerul…
Astăzi, Veronica Micle rămâne mai mult decât o figură a trecutului. Rămâne femeia în jurul căreia a gravitat una dintre cele mai intense şi dramatice iubiri din cultura română. Rămâne numele fără de care înţelegem mai puţin zbuciumul lui Eminescu şi poate chiar o parte din lumina sfâşietoare a creaţiei sale.
Citește și