Ileana Sandu
Marcăm, azi, 24 aprilie, Ziua Mondială a Protecţiei Animalelor deLaborator, aceste fiinţe vii, foarte „utile”, de altfel, chinuite până dincolo de suportabilitate, în scopul nobil al „încurajării progresului ştiinţific etic”.
Momentul readuce în discuţie o întrebare esenţială, dar adesea ocolită: ce înseamnă, de fapt, suferinţa atunci când este pusă în slujba unei „necesităţi”?
Ingrediente alimentare, detergenţi, cosmetice, adezivi, vopsele, substanţe industriale – cam tot ce-i de trebuinţă omului este probat şi verificat pe animale vii, în laboratoare, cu preţul unor suferinţe de neimaginat, îndurate – câteodată cu stoicism şi supuşenie, alteori cu urlete sfâşietoare – întru confortul şi progresul omenirii, al responsabilităţii ştiinţifice, susţinut de „principii etice” şi cu promisiunea vagă că, în curând, vor fi implementate metode mai umane sau, cel puţin, nu atât de barbare.
Dincolo, însă, de acest cadru, rămân cuştile reci, în care se târăsc, pentru a-şi linge rănile, „subiecţii” muţi ai experimentelor, aşteptând, resemnaţi, „porţia” din ziua următoare (în caz că o mai apucă). Savanţii ridică din sprâncene: suferinţa produsă unor fiinţe vii se justifică prin utilitatea ei pentru oameni.
În afara spaţiului controlat al ştiinţei, aceeaşi realitate apare însă sub o altă formă, mai brutală şi mai vizibilă: cu ceva timp în urmă, prin Harghita, un urs călcat de maşină a fost lăsat să agonizeze, cu toate membrele fracturate, aproape 20 de ore, după care a fost împuşcat în văzul localnicilor şi spre hazul acestora. Mai colea, prin sudul ţării, un urs a fost împuşcat „cu acte în regulă”, apoi, cadavrul a fost stropit cu bere, de însuşi primarul – care a zis că aşa procedează şi cu propriul porc, după tăiere – şi târât cu maşina kilometri întregi, să vadă sătenii ce edil destoinic şi implicat le-a dat partidul.
Contextul diferă, dar esenţa rămâne aceeaşi: animalul nu era „util”, el devenise un „caz”, o „problemă”, un „risc”, ce contează suferinţa lui? Dar a puilor, rămaşi de izbelişte, după ce şi-au jelit, „pe limba lor”, mama muribundă?
Aici se destramă, de fapt, iluzia comodă că durerea ar putea fi ierarhizată moral, că unele forme ar fi mai acceptabile decât altele, în funcţie de scopul pe care îl servesc, că suferinţa devine mai mică pentru că este justificată ştiinţific şi mai puţin importantă pentru că apare într-un context de conflict cu Moş Martin.
De aici derivă o distincţie tot mai discutabilă între „animale utile” şi „animale problemă”. Într-un caz, acceptăm suferinţa în numele progresului, în celălalt, o ignorăm în numele siguranţei, al plăcerii, al nevoii de divertisment sau, pur şi simplu, al propriei noastre cruzimi ancestrale, adânc înrădăcinată în memoria colectivă: arici omorâţi cu hârleţul, pisici cu gâtul sucit de nişte „micuţi” plictisiţi de tabletă, biete animale alergând dezorientate prin faţa blocurilor, căţele scheletice, azvârlite, cu pui cu tot, la margine de oraş, cai schingiuiţi etc. Într-un cuvânt, animale care, nu-i aşa, nu doar că ne scot din zona de confort, dar sunt şi „inutile”.
…Situaţii şi situaţii, pe care, cu uşurinţă, le încadrăm diferit, deşi rezultatul este acelaşi: o fiinţă vie care suferă. La rigoare, putem accepta – în numele ştiinţei – necesitatea unor forme de utilizarea a animalelor, nu însă şi uşurinţa de a crede că „necesitatea” poate diminua, în sine, realitatea suferinţei: nu există suferinţă „utilă” sau „inutilă”, există doar suferinţa pe care alegem s-o vedem, să o explicăm, să-i schimbăm justificarea… În niciuna din aceste ipoteze, suferinţa nu devine mai mică…doar mai uşor de ignorat.
Celor care, cu suveran dispreţ, ne vor trece la categoria „ţineţi cu ursu’”, le răspundem de pe acum: Nu ţinem cu ursul. Ţinem doar să nu confundăm utilitatea cu lipsa suferinţei şi să nu ne facem că nu vedem suferinţa doar pentru că ne incomodează.
Citește și