Ciprian Năprădean
În istoria omenirii, un pendul invizibil a oscilat mereu între deschidere (globalism) şi închidere (suveranism, naţionalism). Omenirea a oscilat între cele două reflexe simple: ne închidem în „peşteră” / ridicăm podul şi stăm în spatele zidurilor sau ieşim în târg, vorbim, facem afaceri şi schimbăm idei cu ceilalţi.
Globalizarea creşte când e stabilitate, economia merge şi tehnologia apropie oamenii. Suveranismul revine când apar crizele (războaie, recesiune) şi oamenii simt că-şi pierd controlul şi identitatea.
Nu voi merge cu pendulul până la vânători-culegători şi nici măcar până la podurile cetăţilor. Nu are rost. Hai să rămânem în epoca modernă şi să privim pendulul în secolul al XX. Înainte de 1914, Regatul Unit promova liberul schimb şi primul tip modern de globalizare. Oameni din toată lumea plecau spre Statele Unite ale Americii, lăsând în urmă identităţi locale pentru o viaţă nouă. Apoi pendulul s-a oprit brusc in anul 1914 şi a luat-o în direcţie opusă. A izbucnit Primul Război Mondial şi până în 1945 lumea intra într-o spirală de războaie, extremism şi naţionalism.
După 1945, lumea realiza că a mers prea departe. S-a ridicat din cenuşă şi a început, timid, o nouă formă de globalizare. În 1947 se semnează Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT), care evoluează în Organizaţia Mondială a Comerţului. Procesul de globalizare se accelerează după apariţia Forumul Economic Mondial (1987) şi după Tratatul de la Maastricht (1992), care împinge înainte construcţia Uniunii Europene (o globalizare la scară regională).
Perioada de după prăbuşirea Uniunii Sovietice a fost, pentru mulţi, una extraordinară. Eu eram licean şi fredonam Wind of Change, cu sentimentul că democraţia liberală va veni si la noi. Acum mă frământă întrebarea: unde sunt milionul de ruşi care îşi cântau libertatea la Concertul Metalica de la Moscova în 1992? Unde sunt tinerii aceia care visau la o Rusie liberă?
Atunci credeam că graniţele vor deveni simple „detalii administrative”, nu fronturi. S-a demonstrat că perioada a fost numită greşit de Francis Fukuyama „sfârşitul istoriei”.
Visul frumos n-a ţinut. După Atentatele din 11 septembrie 2001, pendulul unei lumi globale, care să facă afaceri, nu războaie, a început să încetinească. Globalizarea nu mai era doar comerţ, ci şi risc. La Davos apare obsesia pentru securitate, iar tonul se schimbă. Simbolic, reuniunea din 2002 se mută la New York. Încep criticile la adresa corporaţiilor şi elitelor, iar Davos devine, pentru mulţi, locul unde „bogaţii decid viaţa săracilor”.
Apoi vine Criza economică din 2008. Aici, cred eu, pendulul s-a oprit şi a început să o ia în cealaltă direcţie. Au urmat: criza euro (2010–2012), criza din Grecia, austeritate, criza migranţilor din 2015, Brexit în 2016, ascensiunea lui Donald Trump în 2017, cu „America First”, pandemia de COVID-19 şi, în final, războiul declanşat de Vladimir Putin în Ucraina.
Direcţia devine clară: mai mult izolaţionism, mai mult naţionalism. Cel mai tare are dreptate în a-l ataca pe cel mai slab. Dreptul internaţional devine 0 barat.
Şi totuşi, Uniunea Europeană rezistă. Cu probleme, dar rezistă. Rămâne locul unde ideea de „a funcţiona împreună” încă are sens. Fonduri comune, politici energetice, sprijin pentru Ucraina (ultimul bastion in faţa imperialismului rusesc). Toate merg în direcţia opusă fragmentării /izolării.
Paradoxal, în faţa crizelor, UE răspunde cu mai multă integrare. Asta a fost reacţia şi la politica lui Trump.
Acum, odată cu înfrângerea lui Viktor Orbán, pendulul pare că încetineşte din nou. E posibil să se oprească în perioada următoare, odată cu deratizarea Casei Albe şi plecarea lui Trump. E posibil ca lumea să inverseze pendulul, conştientă că împreună e mai bine decât separat. Sper să ajungem la această concluzie învăţând din istoria războaielor mondiale şi nu din cenuşa unei noi nebunii globale.
Până atunci însă, măgarii bătrâni care ne conduc turmele mai pot face destul rău.
Citește și