În România sfârşitului de secol XIX, o polemică de presă putea deveni o chestiune de viaţă şi de moarte: în anul 1897, un articol a dus la unul dintre cele mai cunoscute dueluri din România. Povestea conflictului dintre George Em. Lahovary (foto) şi Nicolae Filipescu vorbeşte despre o lume în care onoarea se apăra cu sabia sau cu pistolul în mână, iar în epoca „marilor polemici”, presa era nu doar martor, ci scânteia care putea transforma cuvintele în consecinţe fatale. Arhivele Naţionale ale României consemnează întreaga poveste, pe care o redăm în continuare.
În data de 29 noiembrie 1897, la ora 11, conservatorul George Em. Lahovary era ucis într-un duel de către Nicolae Filipescu, fost deputat şi primar al Bucureştiului. Motivul provocării l-a constituit articolul Deux politiques, publicat în L’Indépendence roumaine. Acesta era semnat de George Em. Lahovary, proprietarul ziarului, fapt ce nu se obişnuia decât de 4-5 ori pe an, în situaţii bine determinate, pentru a sublinia poziţia ziarului în chestiuni importante. În articol se preciza că Nicolae Filipescu procedează ca un demagog şi se arăta că „dacă a mai rămas cumva un rest de plată suntem gata să lichidăm şi acest rest” (Dosarul afacerii duelului G. Em. Lahovary şi N. Filipescu, Bucureşti, Tipografia „L’Indépendence roumaine”, 1898).
După citirea articolului, Nicolae Filipescu l-a provocat la duel pe George Em. Lahovary, trimiţându-i pe cei doi martori ai săi, Victor Ionescu (care nu era tocmai un martor imparţial, fiindcă avusese şi el o altercaţie cu Lahovary) şi Alexandru Săulescu, pentru a-i cere satisfacţie. La rândul său, Lahovary însărcinează pe Theodor Văcărescu şi Constantin Isvoranu, în calitate de martori, să răspundă la provocare. În acelaşi timp, îi scrie lui Filipescu, arătând că este vorba despre o simplă polemică în presă fără intenţii ofensatoare.
În ciuda acestor explicaţii, Nicolae Filipescu nu renunţă la ieşirea pe teren şi se continuă demersurile pentru ca duelul să aibă loc.
Ambii adversari aveau experienţă în dueluri şi şi-au făcut testamentele. S-a stabilit ca arma de luptă să fie spada şi reprizele să dureze 2 minute. Prin tragere la sorţi s-a hotărât ca directorul luptei să fie Victor Ionescu. Deşi, în mod obişnuit, martorii decideau ca lupta să se poarte până la prima picătură de sânge, de această dată au decis că „lupta va înceta când unul dintre combatanţi va fi în imposibilitate de a continua”.
Locul ales pentru întâlnire a fost „sala de scrimă sau de gimnastică de pe cheiul Dâmboviţei”. Sala în care a avut loc lupta pune sub semnul întrebării egalitatea de şanse a celor doi adversari. Nu era un teren neutru, ci un spaţiu în care Nicolae Filipescu se antrenase de patru ori, după cum el însuşi declara. De altfel, sala era nepotrivită pentru acest gen de luptă. Ea avea o lungime de 12 metri, în loc de 30, cât ar fi fost necesar pentru ca adversarii să aibă spaţiu pentru a se retrage într-o înfruntare cu spada.
În cadrul celei de-a doua reprize a luptei, George Em. Lahovary nu a avut spaţiu suficient pentru a se retrage, astfel că spada lui Nicolae Filipescu a pătruns 20 de cm în corpul său, perforând vena cavă inferioară. El a murit în scurt timp, în braţele valetului său.
Deznodământul tragic a stârnit dezbateri în presă şi tensiuni în guvern. Nicolae Filipescu şi martorii au fost reţinuţi şi apoi eliberaţi. A urmat un proces ce avea o miză juridică şi socială. S-au iniţiat proiecte de lege prin care erau eliminate articolele 258-261 referitoare la duel din Codul penal. La 21 februarie 1898 s-a dat sentinţa prin care martorii erau achitaţi, iar Nicolae Filipescu a fost condamnat la 6 luni de închisoare. A urmat graţierea sa de către regele Carol I, care denotă faptul că duelurile au fost tolerate de societatea românească de la acea vreme, ca manieră de rezolvare a unor chestiuni de onoare.
Mai multe detalii cu privire la această tragică întâmplare pot fi regăsite în documente din fondul familial Creţulescu-Lahovary păstrat la Arhivele Naţionale şi în lucrarea publicată de Mihai Chiper, Pe câmpul de onoare. O istorie a duelului la români, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2016, p. 138-152. (sursa – facebook.com/Arhivele.Nationale.ale.Romaniei/) (foto – politeia.org.ro)
***
Deşi interzis prin lege, duelul a fost tolerat tacit în cercurile elitei urbane – politicieni, ofiţeri, jurnalişti – unde reputaţia personală conta uneori mai mult decât cadrul juridic. În acest context, duelul nu era perceput ca un act de violenţă gratuită, ci ca o formă de „justiţie a onoarei”, reglementată de coduri nescrise, dar respectate cu stricteţe. Într-o societate în care onoarea personală avea o valoare centrală, o insultă publică nu putea rămâne fără răspuns.
Cazul Lahovary-Filipescu nu a fost singular:rivalităţile politice sau personale degenerau frecvent în provocări la duel. De pildă, Take Ionescu (1858-1922, avocat şi fost premier al Româiei) şi Nicolae Filipescu au avut la rândul lor o confruntare de acest tip, deşi fără consecinţe tragice. De asemenea, figuri precum Alexandru Marghiloman (1854-1925, conservator, om de stat, prim-ministru în anul 1918) erau cunoscute pentru participarea la mai multe dueluri, ceea ce nu le afecta reputaţia, ci dimpotrivă, le întărea imaginea de oameni de onoare. Alexandru Ioan Cuza a fost considerat un mare duelist, având propriile truse de pistoale. Refuzul unei provocări putea echivala cu o pierdere de prestigiu, uneori mai gravă decât riscul fizic al confruntării.
Duelurile erau strict reglementate: fiecare participant era asistat de „secunzi”, care negociau condiţiile şi încercau, uneori, să evite confruntarea prin împăcare. Se stabilea arma – cel mai adesea pistolul – distanţa, numărul de focuri şi chiar momentul zilei. Prezenţa unui medic era frecventă, semn că, dincolo de retorica onoarei, exista şi o conştientizare a riscului real. Interesant este că nu toate duelurile urmăreau uciderea adversarului, în multe cazuri, simpla participare sau o rană uşoară erau suficiente pentru a „repara” onoarea lezată.
Fenomenul duelului, în România, nu provenea dintr-o tradiţie autohtonă, fiind importat din Occident, în special din Franţa şi Germania, odată cu modernizarea elitelor româneşti. În marile oraşe, precum Bucureşti sau Iaşi, codul onoarei devenise parte a identităţii sociale a claselor superioare, în timp ce majoritatea populaţiei rurale rămânea complet străină de aceste practici.
Declinul duelului a fost treptat, dar inevitabil. La începutul secolului XX, pe fondul consolidării statului modern şi al schimbării mentalităţilor, această practică a început să fie privită tot mai critic, iar experienţa războaielor a modificat profund percepţia asupra violenţei, astfel că ideea de a risca viaţa pentru o insultă a devenit anacronică. În cele din urmă, duelul a dispărut nu doar din cauza interdicţiilor legale, ci pentru că societatea care îl legitimase s-a schimbat.
Presa a fost, în România sfârşitului de secol XIX, nu doar martorul duelurilor, ci unul dintre principalii lor declanşatori: într-o epocă în care viaţa politică se desfăşura în mare măsură prin intermediul ziarelor, articolul de presă devenea un instrument de atac direct, uneori mai tăios decât orice discurs rostit în Parlament. Mulţi lideri politici erau, simultan, şi ziarişti sau patroni de publicaţii – cazul lui Nicolae Filipescu este emblematic – iar polemica jurnalistică avea o intensitate greu de imaginat astăzi.
Limbajul presei era adesea violent, personalizat şi lipsit de reţineri şi nu se limita la critici de idei, ci viza direct caracterul, curajul sau onorabilitatea adversarului. Or, într-o cultură a onoarei, asemenea atacuri nu puteau rămâne fără răspuns. A acuza public pe cineva de lipsă de onoare sau de laşitate echivala, practic, cu o provocare. În multe cazuri, articolul de ziar era primul pas spre duel: replica tipărită, schimbul de scrisori, apoi intervenţia „secunzilor” şi, în final… confruntarea!
Duelul dintre Alexandru Lahovary şi Filipescu ilustrează perfect acest mecanism: un text publicat în presă, perceput ca insultător, a fost suficient pentru a transforma un conflict de opinie într-o confruntare mortală.
Mai mult, presa nu doar provoca dueluri, ci le şi legitima. Relatările despre astfel de evenimente erau adesea detaliate, uneori chiar cu un anumit dramatism literar: se descriau locul, armele, atitudinea combatanţilor, replicile finale. În funcţie de orientarea politică a ziarului, unul dintre participanţi putea fi prezentat ca un om de onoare, celălalt ca un provocator iresponsabil. În acest fel, duelul nu era doar un act privat, ci devenea un spectacol public, cu o miză simbolică importantă.
Paradoxal, presa, ca spaţiu al dezbaterii publice, ar fi trebuit să înlocuiască violenţa fizică prin confruntarea de idei; în realitate, însă, o vreme, a amplificat-o: cuvintele tipărite nu au înlocuit duelul, ci l-au alimentat, iar tiparniţa putea, la propriu, să ducă la vărsare de sânge. Abia în timp, pe măsură ce normele jurnalistice s-au profesionalizat şi discursul public s-a schimbat, presa a încetat să mai fie un „preludiu” al duelului.
Astfel, duelul rămâne un indicator relevant al unei epoci în care onoarea, prestigiul şi aparenţa publică aveau o greutate decisivă, iar graniţa dintre cuvânt şi armă era mult mai subţire decât astăzi. (documentare – historia.ro, scena9.ro, adevarul.ro) https://www.romania-actualitati.ro/emisiuni
Citește și