Brăduţ Boloş
În primul rând, salut faptul că tema austerităţii a devenit, în sfârşit, obiectul unei dezbateri reale. Este o dezbatere necesară într-un moment în care constrângerile fiscale ale României nu mai pot fi ignorate. Textele recente ale lui Cristian Pîrvulescu şi Eugen Rădulescu ilustrează foarte bine această dezbatere. Primul argumentează, pe baza literaturii economice, că austeritatea nu este un instrument valid de creştere economică. Al doilea arată că, în condiţiile actuale, România nu mai are luxul de a alege şi este obligată să reducă deficitul pentru a evita un dezechilibru major. Un pic de strawman şi destulă pasiune dau un plus de savoare acestei dezbateri.
Ambele poziţii sunt, într-un anumit sens, corecte, deşi, aparent, sunt contradictorii. Iar tocmai această aparentă contradicţie arată că problema austerităţii nu este una de opţiune simplă, ci una de constrângere şi design al politicii publice.
Este austeritatea o politică economică sau o politică bugetară?
O parte importantă a confuziei din jurul austerităţii provine dintr-o ambiguitate conceptuală: este austeritatea o politică economică în sens larg sau doar un instrument bugetar?
Răspunsul corect este că austeritatea este, în primul rând, o politică bugetară. Ea vizează direct reducerea deficitului public, prin scăderea cheltuielilor în primul rând şi, eventual, creşterea veniturilor fiscale. Obiectivul său imediat este stabilizarea finanţelor publice, nu stimularea creşterii economice. Austeritatea este o necesitate în anumite situaţii în care apare riscul de incapacitate de plată a statului. In acest sens domnul Rădulescu punctează corect situaţia din 2025 a României.
Politicile economice sunt de patru categorii, politici de macrostabilizare, de alocare, de redistribuire şi de dezvoltare. Austeritatea poate fi eventual inclusă la politicile de macrostabilizare, dar este discutabila si aceasta includere, pentru că nu stabilizează economia ci bugetul statului. Austeritatea, în sine, nu stabilizează economia, nu există dovezi consistente că ar face-o în mod sistematic.
Sintagma „Austeritate expansivă” este un concept derivat din doctrina politică a statului minimalist conform căreia economia se dezvoltă mai bine dacă statul este minimal şi intervine cât mai puţin în economie. Această politică poate fi regăsită, în forme contemporane, inclusiv în politicile lui Javier Milei, despre care am vorbit pe larg în articole mai vechi pe această platformă.
Rădăcinile acestei abordări sunt vechi, şi această abordare a avut nenumărate denumiri şi forme în diverse ţări în diverse momente ale timpului. La un moment dat se numea „laissez-faire” şi era dominantă în politica economică americană în perioada premergătoare şi în faza iniţială a Marii Depresiuni.
Politicile Keynesiene au fost de fapt ulterioare acestei politici a „statului minimalist” fiind create ca urmare a eşecului statului minimalist în administrarea crizei. Politicile keynesiene fac parte din ceea ce se poate numi mai larg curentul intervenţionist care presupune că economia poate atinge un nivel de performanta mai ridicat dacă statul intervine şi susţine creşterea economică, şi, corectează aberaţiile pieţei care pun în pericol echilibrul economic.
Adepţii „statului minimalist” şi adepţii „statului intervenţionist” dezbat această problemă de foarte mult timp şi sub foarte multe forme. Nu cred că problema este soluţionată, nu există un câştigător clar al acestei discuţii.
„Austeritatea expansivă” presupune că efectul de redresare sau creştere economică ulterior unei politici de austeritate este cauzat de austeritate, sau că austeritatea produce o redresare mai rapidă şi o dezvoltare mai sănătoasă. De aici apare ideea că ”austeritatea” este o politică economică fezabilă şi dezirabilă.
În acest sens, domnul Pârvulescu foloseşte sintagma „Austeritate expansivă” şi indică şi sursa conceptului, Alesina, Blanchard, Leigh, Batini şi alţii. Prin urmare nu se referă la austeritate în sensul folosit de dl. Rădulescu.
Austeritatea-un instrument necesar sau periculos
În primul rând austeritatea numită ca atare sau numită disciplină financiară, trebuie să fie permanentă nu ocazională. Administrarea responsabilă a fondurilor publice este o obligaţie fundamentală a statului. Inevitabil realitatea generează priorităţi de diverse tipuri care fac abstracţie de previziunile şi raţiunile bugetare. Bugetul este un instrument de administrare a resurselor, dar nu este criteriul esenţial de alocare a lor. Există o mulţime de priorităţi care pot fi decise politic mai presus de priorităţile bugetare. Acumularea de alocări pe alte criterii decât financiare sau mai presus de cele financiare nu e neapărat problematică, dar, în timp, duce la acumularea de deficit bugetare ne-sustenabil.
Un deficit devine ne-sustenabil atunci când creditorii ajung la concluzia că debitorul (statul) ar putea ajunge în situaţia în care nu va putea plăti datoriile acumulate. În momentul respectiv finanţatorii se retrag şi austeritatea nu mai este o politică ci o realitate inevitabilă.
Din acest considerent, dacă şi când acel punct critic este apropiat, austeritatea voluntară, sau politica de austeritate bugetară, este o politică necesară şi inevitabilă. În acest moment şi context, austeritatea ca politica voluntara permite o marjă de manevră şi o selecţie de priorităţi.
Efectele austerităţii sunt destul de documentate şi cunoscute, şi, nu sunt întotdeauna cele intenţionate. Dacă deficitul bugetar a fost folosit ca stimulent economic, austeritatea generează o inhibare a economiei, care poate duce inclusiv la recesiune, şi chiar la recesiune gravă. De aici apare o problemă de identificare a formulei de austeritate adecvată situaţiei concrete din locaţia, momentul şi contextul social şi legal în care se implementează. O formulă inadecvată generează efecte negative care pot fi mult mai ample decât ar fi justificat să fie.
Nu există reţete pentru o austeritate corectă. Nu există austeritate prietenoasă sau plăcută. As folosi o analogie, austeritatea este pentru buget, ceva asemănător unei operaţii chirurgicale periculoase, cu riscuri şi efecte secundare care trebuie avute în vedere. Trebuie executată precis, de persoane care se pricep, şi chiar şi aşa, poate avea efecte negative.
Fiind o operaţie dureroasă dar necesară, austeritatea este aproape invariabil prezentată ca o opţiune inevitabilă. Când se aleg detaliile de conţinut şi mod de efectuare apare o problemă eminamente politică, justificarea efortului, justificarea măsurilor. Aici se opresc finanţele şi economia şi începe zona de decizie şi comunicare politică.
Personal aici încadrez „Austeritatea expansivă”, în zona „framing-ului” politic, nu în zona logicii dezvoltării economiei. Austeritatea poate avea efecte pozitive, are sigur efecte negative în plan economic.
Austeritatea în România, 2026
După ani de zile de deficit bugetar peste limita considerată optimă de 3% este evident că austeritatea a devenit necesară. Nu sunt sigur că formula politică aleasă a fost cea mai potrivită. Nu sunt sigur că avem austeritate reală ci o formulă de butaforie pe care nu o înţeleg în totalitate.
Austeritatea expansivă, devenită o formulă destul de agresiv promovată de unii politicieni cu formaţie economică, face parte dintr-un peisaj de comunicare foarte parazitat de manipulări emoţionale. Exprimările peiorative, atacurile la pături socioprofesionale, generalizări nepermise, atacuri la demnitatea unora şi altora sunt frecvente şi foarte adesea partizane politic. În acest context, mă tem că decidenţii sunt prinşi în capcana propriilor jocuri politice şi a propriilor percepţii subiective. Am senzaţia că chirurgul nostru nu operează după un protocol medical clar, ci după preferinţe discutabile. Problema nu este intervenţia în sine, ci lipsa criteriilor după care este realizată.
Prin urmare avem o problemă mult mai gravă decât decizia de a avea austeritate bugetară, problema formei şi a conţinutului austerităţii.
Un pericol masiv pentru orice politică de austeritate este distrugerea capacităţii administrative. Un stat mai ieftin nu este implicit mai eficient.
Salariile mici şi incerte creează probleme în atragerea persoanelor competente, sau chiar duc la ieşirea din sistem exact a persoanelor necesare sistemului. Reducerile de salarii şi concedierile nu afectează niciodată pe cei care decid aşa ceva. Există întotdeauna un risc ca concedierile să fie un mecanism de epurare politică, un proces de eliminare a persoanelor incomode. Ori problemele de eficienţă sunt preponderent, dacă nu în totalitate, probleme generate de management, nu de angajaţi. În cazul statului o administraţie devine eficientă prin profesionalizarea conducerii în primul rând. Politicienii sunt o resursă cel puţin discutabilă de competenţă administrativă, pot fi mai degrabă o resursă de obedienţă creativă.
Cheltuielile materiale pot fi reduse şi ele, dar cu limite. S-a practicat de exemplu blocarea cheltuielilor de reparaţii, Asta este o măsura care poate reduce contabil cheltuielile temporar, dar, în timp duc fie la incapacitate de funcţionare fie la distrugeri care generează ulterior costuri mult mai mari.
Investiţiile sunt poate cea mai flexibilă zonă de reducere a cheltuielilor statului. Statul român, ca orice stat, are o istorie lungă de investiţii prost orientate şi prost implementate. Nu pot să uit terenuri de joacă construite în mlaştini, terenuri de sport înclinate, poduri neutilizate, studii de fezabilitate uitate, planuri tehnice îngropate, investiţii începute şi neterminate. Dar, investiţiile în infrastructură, fie că vorbim de drumuri, poduri, căi ferate, şcoli, spitale, facilitează dezvoltarea economică, fie o permit fie o potenţează, fie creează un mediu care permite o productivitate mai ridicată.
Banii publici colectaţi prin taxe şi impozite, dar şi prin credite, pot fi reintroduşi în economie prin două canale: primul canal sunt salariile, care presupun o distribuţie indirectă spre consum,. Al doilea canal sunt cheltuieli materiale şi investiţii, care presupun o redistribuire directă spre operatori privaţi. Din perspectiva corupţiei cele două generează forme de corupţie distincte, la salarii corupţie pentru obţinerea de joburi, investiţiile generează corupţie la atribuire de contracte sau la recepţie. Tehnic vorbind Marea Corupţie est invariabil generată de Mari Investiţii. În acest sens, pentru un stat corupt ca România alocarea pentru investiţii generează oportunităţi de corupţie la nivel central politic.
Statul poate redistribui mai larg banii spre toată societatea prin salarii sau mai concentrat prin investiţii. Dacă admitem că, pentru o parte dintre politicieni, corupţia este un factor motivaţional real, atunci devine clar de ce investiţiile sunt pentru ei mai importante decât salariile. Nu pentru că ar fi mai eficiente economic, ci pentru că acolo se joacă miza cea mare a corupţiei. Iar corupţia este, la nivel fundamental, cea mai periculoasă formă de degradare a instituţiilor statului.
Şi aşa ajungem la ceea ce spune domnul Pârvulescu foarte elegant, cu multe straturi de perdele intelectuale: „Reducerea cheltuielilor publice într-un context de capacitate administrativă deja fragilă nu produce eficienţă, ci erodează şi mai mult capacitatea statului de a implementa politici coerente. ”
Are dreptate? Eu tind să cred că da, pentru că văd concedieri planificate ca număr ţintă nu ca rezultate din optimizări legale sau procedurale.
Nu pot să uit cazul unui primar care în prima decadă a anilor 2000 a „eficientizat” primăria şi a „optimizat deciziile” „fluidizând procesul decizional” prin concedierea Contabilului Şef al primăriei (de altfel propriul şef pentru că nu avea alţi contabili). Evident, ulterior, Curtea de Conturi, şi procuratura au reuşit să răsplătească exemplara eficienţă administrativă a primarului cu câţiva ani de viaţă complet subvenţionată de bani publici (câţiva ani de puşcărie).
Dacă bugetarii sunt o armată, şi criza e un război, nu are logică să concediezi armata în plin război. După război, normal, natural, etapizat, se lasă războinicii la vatră.
Am senzaţia că domnul Rădulescu îl ceartă pe domnul Pârvulescu degeaba. Argumentele domnului Rădulescu în problema austerităţii sunt perfect corecte, dar nu la acea austeritate se referă domnul Pârvulescu. Austeritatea expansivă este un concept diferit de austeritatea bugetara, care nu are nici o legătură cu ce se întâmplă acum la noi. Îi dau dreptate domnului Pârvulescu, într-adevăr, austeritatea prost aplicată poate degrada calitatea administraţiei, având efecte negative pe termen lung mult mai ample decât economiile făcute pe moment.
Nu cred că vreun economist responsabil poate ignora nevoia reducerii deficitului bugetar la un procent apropiat de 3%. Nu avem un nume mai bun pentru acest proces decât cel de Austeritate. Nu este un proces plăcut, nu e frumos, generează suferinţe. Prezentarea austerităţii ca un motor de dezvoltare este exagerat şi fără supărare, demonstraţia acestei prezentări este o gimnastică intelectuală greu de acceptat.
Ce poate fi acceptat, este că pentru un stat care refuză să accepte că politicile economice trebuie să fie anti-ciclice austeritatea în plină criză este o necesitate dureroasă. Dacă lecţia asta este învăţată de dat asta, am putea vedea ulterior politici economice care să genereze expansiunea economică sănătoasă pe care ne-o dorim.
Citește și