Ciprian Năprădean
Am ascultat „Libertate” de Angela Merkel şi, sincer, mi-a lăsat senzaţia unui meniu incomplet. Mult context, multe întâlniri cu n x-ulici şi pix-ulici, dar când vine vorba despre posibilele greşeli făcute, e linişte.
M-am regăsit destul de bine în începuturile vieţii ei din Republica Democrată Germană. Nu în detalii de viaţă, ci în reflexe. Şi eu am crescut într-o ţară comunistă, unde învăţai repede două lecţii: să nu baţi din gură ieşind în faţă şi să nu ai încredere în nimeni. Aşa că te făceai mic, vorbeai puţin şi în limba de lemn a tovarăşilor. Când o ascult pe Merkel, recunosc tiparul. Nu sare la duel, nu bate cu pumnul în masă, face risipă de zâmbete, aşteaptă, calculează, ocoleşte.
E un episod care mi-a rămas în minte: Căderea Zidului Berlinului. Eu ţin minte ca şi copil atmosfera de atunci, sorbită de la tv. Mi-amintesc de acei tineri nebuni şi frumoşi care au riscat, au urcau pe zid şi l-au devorat. Nu a fost cazul Angelei Merkel. Ea a aşteptat cu un soi de frică, amestecată cu speranţă. A trecut târziu în partea cealaltă a zidului şi a ajuns să bea o bere cu nişte necunoscuţi. Nu s-a comportat ca un erou, nici ca un lider, doar ca un om, cu frici şi speranţe.
Problema e că stilul ăsta, care te ajută să supravieţuieşti într-un regim închis, nu funcţionează la fel într-o lume care cere decizii rapide şi ferme. Ca lider, nu mai e suficient să eviţi conflictul.
În 2015, cu criza migranţilor, simt că a făcut ce am fi făcut mulţi dintre noi dorind să fim „de partea bună” a istoriei. A ales moral. A deschis porţile spre oameni, dar şi spre probleme. Cei veniţi în Germania nu s-au comportat ca germanii, ci au încercat şi încearcă să facă prozelitism spre setul lor de credinţe şi obiceiuri. În carte totul sună corect. Dar eu, ca cititor, aşteptam să spună cu sinceritate: „aici am acţionat cu naivitate” sau „aici n-am anticipat”. Merkel nu o face.
La fel şi cu Vladimir Putin. Şi noi, în comunism, aveam reflexul ăsta: „mai bine vorbeşti nimicuri, mai bine nu provoci”. Doar că uneori, dacă tot amâni confruntarea, problema creşte. În carte, insistă pe dialog, pe negociere, dar nu recunoaşte că a subestimat comportamentul criminal al prietenului Putin, că a făcut dintr-un dictator odios un lider frecventabil.
Pe scurt, eu am ascultat cartea ca pe povestea unui om pe care îl înţeleg şi il simpatizez. Îi recunosc reflexele, în parte le-am regăsit şi la mine şi la cei din jurul meu. Aşteptam totuşi mai multă sinceritate când vine vorba de decizii mari.
Mi-a rămas imaginea unui lider stabil, calculat, dar prea prudent în momente în care trebuia să răstoarne masa.
Citește și