Acad. prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop
Am primit recent un mesaj din care am înţeles că o autoritate a statului român este chemată imperios să pregătească o decizie administrativă prin care să încadreze activitatea a două personalităţi, Radu Gyr şi Octavian Goga, la „infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război”, sau să sancţioneze faptul că aceste persoane „au făcut parte din conducerea organizaţiilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe” şi să nu accepte ca ele să dea „nume de străzi, bulevarde, scuaruri, pieţe, parcuri sau alte locuri publice”.
Deocamdată, autoritatea somată ne cere „opinia” despre posibilitatea încadrării celor două „personalităţi” în prevederile unei legi adoptate recent de Parlamentul României, încadrare care să interzică folosirea numelor celor două „persoane” în spaţiul public. Între timp, am aflat că Primăria Cluj-Napoca a fost dată în judecată!
(…) Octavian Goga (1881-1938) nu a trăit, din fericire, sub comunism, fiindcă ar fi murit pe la Sighet ori pe la Canal. El este considerat un poeta vates, un bard care a cântat toată pătimirea românilor din Transilvania, care a scris versuri patriotice de o simţire autentică românească şi care a pregătit astfel Marea Unire. A suferit, ca român considerat minoritar, de pe urma regimului asupritor austro-ungar. După unirea din 1918, a ocupat diferite funcţii de demnitate publică. A fost invitat ca profesor la Universitatea „Regele Ferdinand I” din Cluj şi a devenit membru de onoare al Academiei Române.
În anii 1920, Goga a fost partizanul democraţiei parlamentare, însă după 1930 vederile sale se schimbă radical, simpatizând cu fascismul italian şi cu nazismul german. Prim-ministrul Goga (a condus guvernul 44 de zile!) a dus o politică pronazistă intenţionând să se alieze şi să adopte politica Axei şi a dus o politică antisemită, prin care a negat drepturile populaţiei evreieşti, inclusiv cetăţenia română a unei părţi a evreilor români. Octavian Goga nu a fost condamnat niciodată în timpul vieţii, dar a fost aspru criticat şi respins de regimul comunist, cu opera marginalizată, scoasă din manuale etc.
Nu a suferit nicio condamnare juridică vreodată, spre deosebire de Radu Gyr. În luna şi jumătate cât a guvernat, nu a apucat să ia măsuri radicale, de viaţă şi de moarte şi nici nu cred că le-ar fi luat.
Cei care nu au luat vieţi omeneşti în mod direct, cu mâna lor sau din ordinul lor, nu sunt criminali. Sunt absolut de acord că crimele, adică luarea vieţii oamenilor, nu se pot prescrie, dar nici ideile, într-o societate democratică, nu pot să fie pedepsite. Sancţionarea vorbelor sau a scrierilor cuiva se cheamă delict de opinie. Delictul de opinie reprezintă incriminarea şi pedepsirea exprimării unor idei, convingeri sau atitudini considerate inacceptabile, subversive sau contrare ideologiei oficiale de către stat sau o autoritate.
De obicei, statele care condamnă oamenii pentru opiniile lor sunt dictatoriale (totalitare). Într-o democraţie, acest concept intră în conflict direct cu libertatea de exprimare şi nu poate să fie acceptat. Libertatea exprimării prin cuvântul scris şi vorbit este considerată un drept fundamental al omului, a fost o cerinţă a revoluţiilor democratice din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea şi a fost trecută în toate constituţiile ţărilor democratice de atunci încoace.
Socrate a fost condamnat în anul 399 î. Hr. la pedeapsa cu moartea prin otrăvire, fiind obligat să bea un amestec mortal de cucută (o plantă toxică). A fost acuzat, după cum scrie Platon, de necredinţă în zeii cetăţii (impietate) şi de coruperea tinerilor prin învăţăturile sale. Aceasta a fost o condamnare pentru idei, pentru convingeri, pentru opinii. Este primul delict de opinie celebru, pentru care, acum aproape două milenii şi jumătate, s-a aplicat pedeapsa capitală.
Toată omenirea democrată a veştejit această condamnare, iar Socrate este considerat azi unul dintre cei mai mari filosofi ai lumii. Regimurile care aplică legile retroactiv sau care conţin prevederi care sancţionează vini din trecut sunt regimuri nedemocratice. Eu înţeleg foarte bine să se pedepsească încălcări de legi ale oamenilor care trăiesc în momentul emiterii acelor legi. Dacă, în statul român, Constituţia condamnă propaganda de extremă dreaptă şi pe cea de extremă stângă, dacă sunt interzise în România organizaţii care propagă idei de extremă dreaptă sau de extremă stângă este foarte bine, dar aceste interdicţii trebuie să se răsfrângă asupra oamenilor care trăiesc acum.
Cei care au trăit în trecut nu au avut, poate, astfel de interdicţii, iar dacă le-au avut, poate că au plătit atunci. De ce să plătească din nou acum? Între legea juridică şi legea morală sunt mari deosebiri. Opinia publică nu judecă precum juriştii şi nu dă sentinţe ca ei, ci constată şi acceptă binele şi respinge răul. Iar istoricul nu condamnă, ci explică. Crimele reale – adică luările de vieţi omeneşti – nu se pot prescrie, dar ideile? Cine suntem noi să judecăm ideile şi să condamnăm oamenii pentru ideile lor?
Dacă Paulescu a lăsat o descoperire medicală deosebită, dacă Radu Gyr a scris o poezie bună, dacă Octavian Goga a îndemnat la egalitatea românilor din Ardeal cu ungurii şi saşii din Ardeal, cine suntem noi să repudiem în întregime aceste personalităţi. Oare să fi devenit noi, generaţia noastră, Parlamentul nostru, magistraţii noştri, judecătorii oamenilor care au trăit în trecut? Să ne arogăm atribute de Dumnezei?
De ce să nu repudiem ceea ce a fost rău – şi există rău în fiecare om – şi să acceptăm ceea ce a fost bine? Fireşte că există oameni malefici şi regimuri politice condamnabile (aproape) în întregimea lor, dar de cele mai multe ori oamenii, chiar şi personalităţile au părţi bune şi părţi rele. De ce să respingem oamenii în bloc? Lucrul acesta, al acceptării binelui şi al iertării (atunci când nu s-au produs fapte capitale), l-am învăţat în tinereţe de la academicianul român-evreu Nicolae Cajal.
Acest om, de o generozitate rară şi de o căldură sufletească precum un balsam, m-a învăţat să caut în fiecare om şi în fiecare realitate (entitate) de-acum sau de demult mai întâi partea bună, să nu obturez niciodată partea bună. Răul este, fireşte, de condamnat, dar, câteodată, de ignorat. Crede cineva că dacă elevii sau tinerii ascultă sau citesc poezii de Octavian Goga şi de Radu Gyr aceştia devin numaidecât antisemiţi? Ar fi o copilărie şi o utopie să credem aşa ceva.
Ce să facem de-acum înainte? Să căutăm ce au zis sau scris Iorga, Noica, Cioran, Eliade şi să pândim idei neconforme? Să căutăm în spaţiul public şi cultural din Israel, în universul cultural ebraic cine şi de câte ori a folosit cuvântul „goim”/„goimi” cu sens peiorativ faţă de străini? Am găsit astfel de exemple şi nu m-am revoltat, nici nu am reclamat pe nimeni. A greşi este omenesc. Am căutat în Puşkin, Petőfi, Sevcenko, Eminescu, Shakespeare şi alţii şi am găsit o grămadă de versuri xenofobe.
Ce facem cu ele şi cu ei? Interzicem versurile şi pe ei îi scoatem din epoca lor şi îi judecăm ca odinioară – „cu mânie proletară” – după legile epocii noastre? Ce greşeală enormă am face! Impulsul există şi a existat de-a lungul timpului. El aparţine dictaturilor, regimurilor totalitare. Acestea fac indexuri ale cărţilor interzise şi ale autorilor prohibiţi, acestea pun autori şi cărţi la „secret”, acestea distrug statui, busturi, schimbă nume de străzi, purifică programe şcolare.
Oare la acest stadiu să fi ajuns cu democraţia noastră? Ca să facem o societate mai bună, democratică, tolerantă şi dreaptă nu trebuie să recurgem la metode inchizitoriale. Pe timpul Inchiziţiei, cu cât se condamnau mai multe „vrăjitoare” în piaţa publică, cu atât apăreau mai mulţi delatori care demascau „vrăjitoare”. De ce să exhibăm mereu în societate relele de altădată? Sigur, istoricii spun că o facem ca să nu uităm şi să repetăm răul. Este adevărat, dar în toate e nevoie de un echilibru.
„De la sublim până la ridicol nu este decât un pas”. Tot repetând relele şi tot condamnând răul, s-ar putea să trezim (să retrezim) gustul pentru rău, adică să dobândim un rezultat contrar nevoii de bine public.
Tribunalul de la Nürnberg, Tribunalul poporului din România şi alte instanţe i-au pedepsit aspru pe cei vinovaţi. De ce să continuăm să pedepsim? Cui foloseşte vrajba aceasta? Ce mai speră legiuitorul, magistratul, ONG-urile dacă pedepsesc memoria unora dintre vinovaţii care au plătit deja? Oare prin aceasta se poate câştiga bunăvoinţa poporului român?! Va urma doar îndârjire şi se va naşte ură.
Eu sunt convins că iniţiatorii legii aflate aici în discuţie s-au gândit la prezent şi la viitor, nu la trecut. Este absolut firesc ca oricine manifestă de-acum încolo atitudini naziste, fasciste, legionare, rasiste, xenofobe, antisemite să fie tras la răspundere în justiţie şi pedepsit. Nu-i vorbă, şi legislaţia anterioară pedepsea astfel de manifestări. Dar înverşunarea nu are rost şi nici lupta cu istoria nu are rost.
Cuiva i-ar putea trece prin cap să-l scoată pe Goga din istoria literaturii române, altuia să-l chestioneze pe Alecsandri pentru o scenă dintr-o piesă a sa, altul pe Kogălniceanu fiindcă a folosit cuvântul „ţigan” sau altul pe Eminescu pentru că nu a respectat drepturile omului şi ale minorităţilor (adoptate, de altfel, la zeci de ani de la moarte sa).
Nu exagerez deloc, din moment ce în unele locuri „civilizate” şi „democrate” de pe Terra sunt acuzaţi Shakespeare şi Cervantes, Dante şi Goethe, fiindcă nu au gândit ca noi, după legile noastre şi după principiile noastre.
Dar cine îi condamnă pe atacatorii românilor? Şi românii, nu numai vecinii sau conlocuitorii lor au fost atacaţi de-a lungul timpului. Nu vă pot reproduce aici – şi nici nu are rost să o fac – cum au fost jigniţi românii de anumiţi autori străini de-a lungul timpului, ce campanii de distrugere a lor s-au purtat sau cum au fost condamnaţi şi chiar ucişi numai pentru că erau români. Ce-ar fi să ne apucăm să-i luăm pe toţi înjurătorii românilor şi să le interzicem numele în spaţiul public de azi din România şi, mai ales, din Transilvania?
Sunt scriitori, istorici, oameni politici marcanţi ai maghiarilor şi ai Ungariei care au dus propagandă contra românilor şi care au luat măsuri contra românilor, uneori contra românilor şi evreilor la un loc. Unii dintre ei fac parte din istoria literaturii maghiare. Cui ar mai folosi azi să cerem interzicerea numelor lor?
Interzicerea numelor unor oameni din trecut care au greşit, dar au lăsat şi o moştenire culturală (în cazul de faţă, literară) valoroasă, apreciată ca atare de criticii şi istoricii literari, este o eroare. Noi nu ne certăm cu trecutul, pe care, oricum nu-l putem schimba. Datoria noastră este să ferim omenirea de erori astăzi, să împiedicăm şi chiar să pedepsim rasismul, xenofobia, şovinismul, antisemitismul, ura contra romilor etc. Asta da! Suntem obligaţi să facem acest lucru, dacă dorim să asigurăm un viitor copiilor şi nepoţilor noştri.
Suntem obligaţi să condamnăm şi toate relele din trecut, suntem datori să-i menţinem mereu condamnaţi pe criminali şi pe instigatorii direcţi la crime, dar nu oamenii care s-au căit (cum a făcut Radu Gyr) şi nici pe cei care au construit România (cum a făcut Octavian Goga). Cui foloseşte epurarea literaturii române şi universale de valori? Cine suntem noi să fim judecători ai unor personalităţi care nu se mai pot apăra? Epurările acestea nu preamăresc spiritul de dreptate universală, ci incită la continuarea sau la trezirea urii. Nu cred că avem nevoie de aşa ceva într-o societate pe care o vrem dreaptă, echitabilă, înţeleaptă.
Vinile lui Radu Gyr şi Octavian Goga sunt reale, le-au constatat şi condamnat contemporanii şi urmaşii lor, dar, în esenţă, în cazul lor, creaţia literară a subsumat greşelile. Ei au rămas în memoria colectivă – cu precădere Octavian Goga – drept personalităţi, ei fac parte sin istoria culturii româneşti şi trebuie păstraţi ca atare. Oricine doreşte se poate informa uşor despre viaţa lor, despre atitudinile lor şi despre creaţia lor. Dar noi nu suntem nici zbiri, nici cenzori şi nici inchizitori. Consider că poezia lor a însufleţit viaţa românilor şi nu a jignit sentimentele altora. În cazul lui Goga, faptul este sigur.
Dacă creaţia lui Radu Gyr a avut şi conotaţii antisemite, acea parte a poeziilor respective poate să fie ocolită azi. Dar nu interzisă. Nimic din ceea ce este omenesc nu poate să ne fie străin, fiindcă avem discernământ şi putem decide singuri ceea ce este bine şi ceea ce este rău.
Cred sincer că nu vrajba, condamnările şi interdicţiile personalităţilor din trecut pot asigura armonia şi pacea socială, ci înţelegerea, clemenţa şi iertarea. Legile trebuie date pentru prezent şi viitor şi ele trebuie să aibă putere asupra faptelor petrecute din momentul adoptării lor înainte şi nu efect retroactiv. Dacă încalc vreo lege prin aceste opinii ale mele, atunci îmi aştept judecarea şi condamnarea”. (text preluat –https://ziarulfaclia.ro/acad-prof-univ-dr-ioan-aurel-pop-radu-gyr-si-octavian-goga…)
N. red. Asociaţia pentru Prevenirea şi Combaterea Antisemitismului şi Legionarismului din Arad a solicitat autorităţilor clujene schimbarea denumirii străzii „Radu Gyr” şi a Bibliotecii Judeţene „Octavian Goga”, cu invocarea Legii nr. 241/2025 (Legea Vexler).
Citește și