Numirea lui Cseke Attila ca ministru interimar al Sănătăţii vine cu un mesaj aparent simplu şi greu de contestat: medicii care muncesc mai mult şi obţin rezultate ar trebui plătiţi mai bine.
Poziţia oficială este deja clar conturată.
Potrivit comunicării Ministerului Sănătăţii, noul ministru interimar îşi asumă mandatul „cu responsabilitate şi respect faţă de pacienţi şi de toţi cei care lucrează în sistemul de sănătate”, iar priorităţile anunţate sunt investiţiile în sănătate, în special cele finanţate prin PNRR, cu analiza fiecărui proiect împreună cu specialiştii din minister, astfel încât fondurile europene să fie păstrate şi utilizate eficient în ţară, accelerarea actelor normative aflate deja pe circuitul de avizare interministerială, pentru ca măsurile începute să fie finalizate şi aplicate cât mai rapid, precum şi salarizarea personalului medical pe criterii de performanţă în cadrul noului proiect de lege a salarizării unitare.
Ideea, formulată direct, este aceasta: „cei care muncesc mai mult, care salvează vieţi, care operează mai mult şi obţin rezultate, trebuie să fie plătiţi mai bine”.
Sună corect, aproape imposibil de combătut la nivel de principiu. Şi totuşi, exact aici începe problema. Pentru că înainte să plăteşti performanţa, trebuie să ştii ce înseamnă performanţa. Şi mai ales: într-un sistem ca al nostru, poţi măsura corect performanţa? În România, pacientul nu aparţine sistemului, ci aparţine medicului. Nu există liste de aşteptare organizate la nivel de secţie, ci liste informale ale fiecărui medic. Nu există distribuţie echilibrată a cazurilor, ci o migraţie continuă către „medicul bun”.
Nu există o organizare instituţională coerentă, ci o reţea paralelă de relaţii, telefoane şi recomandări. Aşa se ajunge la paradoxul actual: unii medici sunt copleşiţi, alţii sunt subutilizaţi. Nu pentru că unii sunt mai buni şi alţii mai slabi, ci pentru că sistemul distribuie inegal încrederea şi accesul. În acest context, o plată „pe performanţă” nu corectează dezechilibrul, doar îl amplifică.
Astăzi spitalele nu sunt finanţate realist pe servicii, tarifele sunt depăşite, peste 17 miliarde de lei merg pe salarii fără o legătură directă cu performanţa instituţională şi nu există mecanisme reale de presiune pentru eficienţă şi organizare. În aceste condiţii, a introduce criterii de performanţă este ca şi cum ai pune un sistem de bonusuri într-o companie care nu are organigramă, procese şi obiective clare. Sună bine, dar oare funcţionează?
În alte sisteme, lucrurile sunt construite invers. Pacientul aparţine spitalului, nu medicului. Cazurile sunt distribuite la nivel de secţie. Există liste de aşteptare instituţionale, nu personale. Managementul organizează activitatea, iar medicul tratează în interiorul unui cadru stabil. Abia acolo performanţa poate fi măsurată.
În România, sistemul funcţionează personalizat, nu instituţional. Medicii îşi construiesc propriile reţele. Pacienţii caută persoane, nu structuri. Transferurile între spitale depind de relaţii, nu de reguli. Comunicarea între instituţii este fragmentară, iar medicii ajung să facă şi muncă administrativă, din lipsă de personal suport.
Pentru că înainte de performanţă trebuie să existe reguli clare, finanţare corectă, organizare funcţională, digitalizare reală şi responsabilitate managerială.
Altfel, riscăm să confundăm performanţa cu vizibilitatea şi meritul cu accesul. Medicina nu ar trebui să fie o competiţie între medici. Este un contract de încredere între pacient şi un sistem care ar trebui să funcţioneze pentru toţi. Iar performanţa reală nu înseamnă mai multe intervenţii sau mai multe cazuri, înseamnă un sistem în care fiecare pacient ajunge, la timp, unde trebuie.
Citește și