România are, de 36 de ani, o mare vocație: schimbatul guvernelor. Nu construim autostrăzi la termen, nu reformăm administrația, nu terminăm spitale, nu stabilizăm sistemul fiscal, nu știm ce vrem cu educația, sănătatea sau energia, dar la capitolul premieri producem cu o hărnicie demnă de o cauză mai bună.
Douăzeci de prim-miniștri din 1990 până în 2026. Douăzeci. O medie de aproximativ doi ani de mandat. Ce mai vreți? Stabilitate? Predictibilitate? Strategie? Continuitate? Nu se poate chiar totul. Avem rotație de cadre, avem moțiuni, avem demisii, avem revocări, avem guverne de sacrificiu, guverne de tranziție, guverne de criză, guverne de imagine, guverne de avarie și, din când în când, câte un guvern care apucă să-și citească propriul program de guvernare înainte să fie împachetat politic și trimis acasă.
Clasa politică românească a reușit o performanță rară: a transformat instabilitatea în normalitate și improvizația în metodă oficială de guvernare. Asta este marea doctrină postdecembristă. Nu liberalism, nu social-democrație, nu conservatorism, nu reformism. Ci „vedem noi”. Programul național „vedem noi” funcționează impecabil de peste trei decenii.
Se schimbă guvernul, se schimbă miniștrii, se schimbă secretarii de stat, se schimbă consiliile de administrație, se schimbă prioritățile, se schimbă limbajul, se schimbă antetele. Nu se schimbă, în schimb, mare lucru pentru cetățean. El rămâne cu aceleași drumuri în lucru, aceleași promisiuni, aceleași reforme „urgente”, aceleași crize explicate doct de aceiași oameni care le-au produs.
După fiecare cădere de guvern, aceleași figuri grave apar la televizor și ne explică solemn că este nevoie de responsabilitate. Minunat. Responsabilitate cerută de la cei care au făcut din iresponsabilitate o carieră. Stabilitate invocată de cei care au dinamitat-o. Reformă promisă de cei care au folosit statul ca pe o anexă de partid. Să tot aplauzi, dacă nu ți-ar veni să închizi televizorul.
Într-o țară normală, dacă schimbi conducerea unei instituții majore o dată la câteva luni sau la doi ani, te întrebi ce nu funcționează. În România, ridicăm din umeri și trecem mai departe. Eventual mai facem o coaliție, mai rupem o coaliție, mai depunem o moțiune, mai inventăm o „rotație”, mai scoatem din joben un premier „potrivit momentului”. Momentul, desigur, trece. Premierul, la fel. Problemele rămân.
Și atunci, să nu ne mai prefacem că nu înțelegem de ce statul român funcționează pe bâjbâite. Un premier care stă un an la Palatul Victoria nu reformează nimic. Abia apucă să împartă funcțiile, să descopere găurile din buget, să dea vina pe precedenți și să pregătească discursul despre „măsurile dificile, dar necesare”. Când ar trebui să înceapă treaba, începe criza politică.
Citește și: Binele făcut ilegal nu este bine. Este doar abuz cu aparenţă de grijă
Așa au ajuns mari oameni mici. Așa am ajuns să confundăm guvernarea cu supraviețuirea politică și interesul național cu aritmetica parlamentară. Așa am ajuns să tratăm România ca pe o sală de așteptare între două moțiuni de cenzură.
Douăzeci de premieri. Treizeci și șase de ani. O medie de doi ani. Ce mai vreți?
Poate doar un stat care să nu fie resetat de fiecare dată când se supără partidele între ele. Dar asta, la noi, pare deja o pretenție extravagantă.
Sanda Viţelar
Urmărește ultimele știri: