Alecu Reniţă
Podul de flori a pulverizat Cortina de fier de pe Prut în ziua de 6 mai 1990, arătând lumii întregi că de o parte şi de alta a râului locuieşte unul şi acelaşi popor – Poporul Român.
În acea zi sfântă am văzut cum un râu de lacrimi s-a transformat într-un râu de flori, iar românimea, despărţită timp de o jumătate de secol, curgea ca un fluviu imens şi bucuria întâlnirii părea fără margini şi pentru totdeauna (…).
Nu ne cunoşteam, dar mulţimile fremătau şi peste tot auzeam dulcea şi materna limbă română, ceea ce pentru basarabeni părea neverosimil – să fii în mijlocul a zeci şi sute de mii de oameni şi toţi să vorbească în limba ta. În acele câteva ore de libertate ne îmbrăţişam fraţii şi rosteam: „Basarabia a înviat!” Şi auzeam printre florile şi lacrimile de bucurie: „Adevărat a înviat!”
De pe malul stâng, grupuri mari de basarabeni, fluturau mulţimea de Tricoloruri şi strigau în cor, să se audă în toată Ţara şi până la Cotroceni: „Unire, fraţi români!”
Podul de flori a avut încărcătura unei explozii de dor între românii izolaţi timp de jumătate de veac de frontiera artificială trasă de Moscova imperială prin inima aceluiaşi neam.
Sârma ghimpată întinsă de-a lungul Prutului era crucea pe care fusese răstignită Basarabia românească.
Dincolo de urgia provocată de Stalin în 28 iunie 1940, când sute de mii de basarabeni şi bucovineni s-au refugiat cu mâinile goale în adâncul României şi au găsit adăpost în Banat, Oltenia, Ardeal sau Dobrogea, e necesar să se ştie că în arealul Prutului au rămas o sumedenie de localităţi despărţite brutal de frontiera falsă instalată de Kremlin. Din prima zi, ruşii au aplicat teroarea roşie, băgând spaima şi moartea în populaţia paşnică.
Ocupanţii ţopăiau pe morminte, fără să le pese că mai multe sate şi comunităţi rurale, de pe un mal şi altul, secole la rând s-au dezvoltat din aceeaşi rădăcină, vatră, familie şi rubedenii, că Prutul unea neamul românesc al moldovenilor, nu-l despărţea, dându-le băştinaşilor apă, peşte, hrană şi belşug. O parte de localităţi au rămas un tot organic, păstrându-şi numele de la întemeiere pe ambele maluri, lăsând tată şi mamă, frate şi soră de o parte şi alta a râului, fără să-şi închipuie că monstrul de la Est, va înghiţi jumătate din Moldova, trup din trupul României Mari, şi va trage sârma ghimpată prin grădina şi cimitirul lor.
Multora le părea întâlnirea din 6 mai un semn divin – după o jumătate de secol de umilinţă, robie, înstrăinare şi batjocură, Podul de flori aducea o zi de lumină şi de imensă bucurie unui popor sfârtecat banditeşte în două. Să se ţină minte că acest eveniment cu mare încărcătură simbolică se producea pe frontiera sovieto-română, când Uniunea Sovietică mai ţinea sub talpa ei Basarabia şi ţările din lagărul socialist, iar serviciile secrete imperiale puteau înscena orice provocare mârşavă. Important e că peste un milion de români au avut înţelepciunea să arunce în gura nesătulă a Moscovei un râu de flori şi să demonstreze tuturor că basarabenii sunt parte integrantă a poporului român.
Au trecut peste trei decenii de când Prutul, timp de o zi, s-a reîntors la normalitate şi devenise ceea ce fusese de veacuri – un râu intern al Moldovei istorice şi al României reîntregite. Stăpânii de la Moscova şi slugoii lor de la Chişinău aşteptau momentul potrivit ca să bage Basarabia reînviată într-o baie de sânge.
„Experţii rusofili şi ţaţele Vanga” care formează astăzi naţiunea civică şi comentează evenimentele trecute, ar fi bine să ridice presa unională (Pravda, Izvestia, Trud) de pe la începutul primăverii din 1990 şi să citească avertismentele dure ale generalilor din trupele de grăniceri şi ale KGB-ului la adresa „naţionaliştilor şi Frontului Popular din Moldova, care pun la cale schimbarea frontierei sovietice de pe Prut pe Nistru cu implicarea populaţiei”.
„Podul de flori” a fost replica genială a românimii de pe ambele maluri ale Prutului dată serviciilor secrete ruseşti, care căutau pretexte să înăbuşe în sânge Mişcarea de Eliberare Naţională din Basarabia. Să le reamintim mancurţilor transformaţi în experţi că pe 17 aprilie 1990, la Chişinău îşi începuse activitatea Primul Parlament – expresie instituţională şi legală a mişcării de renaştere şi a poporului deşteptat – parlament care adoptase în primele zile, Tricolorul românesc drept drapelul de stat al RSSM şi schimbase fusul orar de la ora Moscovei la ora Bucureştiului. Spaima hoţilor de la Kremlin era uriaşă, fiindcă simţeau că le scăpă din gheare teritoriul furat de la România în 28 iunie 1940.
După 36 de ani de la acea primăvară îndumnezeită, în care florile acopereau 700 de km de Prut, iar moldovenii reînviaţi îşi vedeau Ţara reîntregită, cel mai greu lucru e să priveşti drumul pe care a fost mânată R.Moldova după 1994 încoace. Şi s-a lăsat mânată! Ar fi atâtea de spus, mai ales că mulţi au contribuit la marginalizarea şi înlăturarea oamenilor de valoare şi înlocuirea lor cu agenţi ruşi, cu mutanţi, profitori, tâlhari şi nulităţi gen dodon, şor sau greceanîi.
Fauna de profitori şi paraziţi, ieşită din incubatoarele lui Lucinschi, Diacov şi Voronin a schimbat macazul şi a împins R.Moldova în prăpastia prostiei, sărăciei, dezbinării şi vrajbei. Ei au aruncat în aer podurile de peste Prut şi au reîntors populaţia în robia stăpânilor de la Kremlin. Ca să şteargă din memoria colectivă Mişcarea de Eliberare Naţională, ei au scârnăvit aspiraţiile milioanelor de moldoveni, care începeau să-şi descopere identitatea românească, ei au susţinut agresiunea Rusiei împotriva noastră în 1992, ei au dat foc Declaraţiei de Independenţă, care deschidea drumul spre reîntoarcerea basarabenilor Acasă, ei au întreţinut non-stop propaganda rusă în R.Moldova, aşteaptându-l şi astăzi pe odiosul criminal de război putler…
Ce aţi făcut, fraţilor? Aţi dat cu piciorul în oamenii care vă apărau şi vă iubeau cu adevărat? Aţi crezut că trădătorii o să vă facă dreptate şi poduri de piatră? Nu v-aţi întrebat niciodată de ce lepădăturile de ieri şi de azi urăsc furibund Podul de flori? Nu cumva era singurul drum pe care Mişcarea de Eliberare Naţională vi l-a arătat în acea zi de 6 mai 1990 şi urma să vă ţineţi de el ca de paşii lui Dumnezeu? La ce aţi ajuns, la ce v-au adus idolii voştri de lut?
La 6 mai 1990 aveam o elită de patrioţi, care îşi iubeau Neamul şi Ţara, îndrumând basarabenii să ajungă Acasă, în România. La 6 mai 1990 aveam un popor aproape liber, care îşi privea viitorul de pe Podul de flori.
Cine, tovarăşi Iliescu şi Lucinschi, a pus pe linie moartă Mişcarea de Renaştere Românească din Basarabia? Doar Rusia imperială?
Peste trei milioane de români din stânga Prutului, purtaţi de călăuze false, rătăcesc prin pustiu de 36 de ani şi îşi caută Țara. Cât va mai dura agonia? Chiar nu auziţi şuieratul rachetelor ruseşti şi ţipetele de groază ale mamelor şi pruncilor de alături? Ucraina nu are unde să se ducă, dar voi ce mai aşteptaţi – „russkii mir”, Bucea, Irpin sau Bahmut? Mâine s-ar putea să fie târziu, iar malurile Prutului să se piardă pe meridiane diferite.
România, NATO şi Uniunea Europeană reprezintă „Podul de flori” din anul 2026 pentru toţi cetăţenii responsabili din stânga Prutului! E singura salvare reală!
P.S. Din respect pentru adevăr, mă văd obligat să spun că la 6 mai 1990, când poporul român de pe ambele maluri ale Prutului trăia împreună bucuria întâlnirii după o despărţire forţată de jumătate de secol, niciun demnitar din conducerea României nu a îndrăznit să participe la acel eveniment istoric de solidaritate şi unitate românească. Atunci, Moscova găsea mai multă înţelegere la Bucureşti, decât la Chişinău…
Citește și