Sanda Viţelar
Există o întrebare simplă pe care ar trebui să şi-o pună fiecare om politic, fiecare funcţionar aşezat comod într-un birou cu aer condiţionat şi fiecare instituţie care astăzi priveşte societatea civilă ca pe o problemă administrativă: cum ar fi arătat judeţul Mureş fără ONG-uri?
Cum ar fi arătat Târgu Mureşul anilor ’90 fără Liga Pro Europa, într-o perioadă în care oraşul încă trăia cu rana deschisă a conflictelor interetnice? Cum ar fi arătat sistemul medical românesc fără SMURD-ul construit aici, într-un oraş care atunci nu era vreun centru al progresului european, ci un loc în care oamenii încercau să înţeleagă ce înseamnă libertatea după comunism? Cum ar fi arătat mii de bătrâni, copii abandonaţi, persoane cu dizabilităţi sau victime ale violenţei domestice fără fundaţiile şi asociaţiile care au făcut ceea ce statul nu putea sau, de multe ori, nici nu voia să facă?
Şi totuşi. În 2026, după 23 de ani de Târg ONG, după zeci de organizaţii care au construit servicii sociale, proiecte medicale, programe educaţionale, campanii de mediu şi punţi între comunităţi, oamenii aceştia ajung să simtă că sunt trataţi ca nişte încurcături. Ca nişte indivizi care „blochează traficul”. Ca nişte persoane care „ocupă centrul”. Ca nişte cetăţeni care au tupeul să ceară dialog.
În România se vorbeşte obsesiv despre „parteneriat”, „implicare civică”, „comunitate”, „dezvoltare sustenabilă”, „participare publică”. Sunt expresii frumoase, lucioase, bune de pus în strategii, în proiecte europene şi în discursuri de campanie. Numai că, atunci când societatea civilă chiar încearcă să participe, începe circul birocratic.
Depune cerere. Aşteaptă aviz. Mai adu o hârtie. Mai schimbăm regulamentul. Mai discutăm. Mai vedem. Mai reveniţi. Discutăm discuţii.
Iar între timp ONG-urile fac ceea ce autorităţile nu reuşesc să facă nici cu aparate administrative întregi în spate. Alexandru Lupşa a spus un lucru care ar trebui să dea de gândit multora: zeci de organizaţii rezolvă aproape toată asistenţa socială necesară cu o fracţiune din finanţarea sistemului public. Dar despre asta nu prea se vorbeşte. Nu dă bine la televizor. Nu taie nimeni panglici spectaculoase când un ONG ajută un copil cu diabet să înţeleagă cum să trăiască normal. Nu se înghesuie nimeni la poze când nişte voluntari strâng bani pentru terapii sau pentru persoane fără adăpost.
În schimb, dacă se închide o stradă două ore pentru un marş al bicicliştilor sau pentru un eveniment civic, brusc apare tragedia naţională a fluidizării traficului.
New York-ul se închide pentru maratoane. Marile capitale europene îşi transformă centrele în spaţii pentru comunitate, cultură şi evenimente civice. La noi încă există mentalitatea că centrul oraşului trebuie păzit ca o vitrină sterilă, în care cetăţeanul are voie să consume, să treacă şi să tacă. Atât.
Nu pricep ceva. Serios.
Cum am ajuns să tratăm oamenii care fac ceva pentru comunitate ca pe nişte încurcături administrative?
Cum am ajuns să considerăm mai deranjant un marş al solidarităţii decât lipsa solidarităţii însăşi?
Cum am ajuns să folosim societatea civilă în discursuri festive şi în proiecte cu finanţare europeană, dar să o ignorăm exact atunci când cere dialog real?
Pentru că aici este marea problemă. Nu lipsa finanţării. Nu birocraţia. Nu măcar oboseala oamenilor din ONG-uri. Problema reală este că societatea civilă devine incomodă atunci când rămâne vizibilă.
Un ONG activ vede problemele reale. Le spune public. Pune întrebări. Cere explicaţii. Critică. Compară. Deranjează. Nu stă în poziţia ghiocelului. Iar asta nu convine într-o societate în care foarte mulţi preferă liniştea administrativă, liniştea electorală şi liniştea dată de lipsa vocilor critice.
De aceea observaţia lui Alexandru Lupşa este atât de gravă. Nu pentru că ar fi spectaculoasă, ci pentru că sună dureros de plauzibil: sentimentul că societatea civilă trebuie redusă la tăcere. Încet. Elegant. Birocratic. Fără scandal. Fără interdicţii directe. Doar prin oboseală administrativă, lipsă de dialog şi marginalizare.
Mai adăugăm peste asta şi altă problemă: îmbătrânirea voluntariatului. Oameni care de 20-30 de ani trag de aceleaşi proiecte, discută aceleaşi lucruri, explică aceleaşi probleme unor autorităţi care se schimbă atât de des încât fiecare întâlnire pare reluarea episodului pilot al aceluiaşi serial prost. Şi atunci apare întrebarea legitimă: cât să mai reiei aceleaşi explicaţii? Cât să mai demonstrezi că eşti util? Cât să mai ceri voie să ajuţi comunitatea?
Foarte mulţi dintre cei care astăzi se plâng că societatea este rece, agresivă, individualistă şi dezbinată sunt exact aceia care ignoră puţinele structuri care încă mai încearcă să ţină comunitatea unită. Pentru că asta fac ONG-urile adevărate. Creează comunitate. Creează solidaritate. Creează spaţii în care oamenii se întâlnesc fără interese electorale, fără calcule de partid şi fără campanii de imagine.
În tot acest peisaj apare, an de an, Târgul ONG-urilor. Şi, sincer, simplul fapt că încă există după 23 de ani spune enorm. Într-o ţară în care multe instituţii publice abia supravieţuiesc din inerţie, faptul că societatea civilă încă reuşeşte să adune oameni, voluntari, copii, muzică, energie şi speranţă în centrul oraşului e aproape un act de încăpăţânare civică.
Poate că exact asta deranjează cel mai tare. Faptul că încă există oameni care cred că o comunitate înseamnă mai mult decât trafic, avize, proceduri şi discursuri goale.
Iar dacă într-o zi şi vocile acestea vor dispărea, să nu ne mirăm că vom rămâne singuri, fiecare în bula lui, uitându-ne unii la alţii pe reţele sociale, ca nişte străini perfect organizaţi administrativ şi complet dezintegraţi uman.
Citește și